Titlul

Bune practici privind comunicarea eficientă în școală, pentru facilitarea educației incluzive

Tipul documentului                                                                                                                                                                                                                                                                                                           

Fișă de informații

Cui se adresează?

Acest instrument se adresează în special profesorilor, managerilor, dar și părinților sau membrilor comunității interesați de crearea unui mediu de învățare optim și de intervenții educaționale eficiente pentru elevi, indiferent de particularitățile acestora. Informațiile au rolul de produce schimbări în schemele cognitive de conceptualizare a educației incluzive, mai aproape de datele de cercetare existente, așa încât aceste concepte să fie transmise către toate parțile interesate în mod adecvat.

Obiectivul documentului

Acest document este gândit ca un instrument care să contribuie la îmbunătățirea intervenițiilor educaționale în scopul adresării lor adecvate tuturor copiilor și fiecăruia în parte, ca o măsură de creștere a calității educației oferite prin școală. Instrumentul sintetizează documente de referință în domeniul psihologiei comunicării și o serie de articole de specialitate care surprind modelele de comunicare eficintă care s-au dovedit a sprijini rezultatele școlare și post-școlare pozitive.

Relevanța locală/ geografică

Indiferent de spațiul în care au fost dezvoltate și validate conceptele și modelele prezentate aici, ele au o relevanță științifică recunoscută la nivelul comunității de specialiști.

Introducere

Potrivit lui D.Anzieu, comunicarea “reprezintă ansamblul proceselor fizice şi psihologice prin care se realizează punerea în relaţii cu una sau mai multe persoane, în vederea atingerii unor obiective”.

Capacitatea de comunicare eficientă ţine de întreaga dinamică a personalităţii şi poate fi evidenţiată prin comportamente precum capacitatea de referinţă directă la sine, personalizarea discursului sau asumarea de afecte, reprezentări şi comportamente. Atitudinea este cea care întemeiază stilul de comunicare şi calitatea întâlnirii cu celălalt, așa încât sursa fundamentală se află, deci, în atitudinea empatică și autenticitate.

Actori și părțile interesate

Elementele prezentate aici ar putea fi folosit într-o varietate de moduri de către profesioniști și familii pentru a sprijini predarea și învățarea. Acestea pot fi utilizate de către educatori profesioniști, părinți și oricine dorește să aplice cadrul comunicării eficiente într-un mediu de învățare .

Prezentarea modelului

Psihologul Alex Mucchielli defineşte comunicarea ca fiind un fenomen global din două considerente:

·         în primul rând pentru că tot ceea ce este exprimat de individ face parte din comunicarea sa – cuvinte, comportamente, atitudini, paralimbaje;

·       în al doilea rând datorită mizelor complexe pe care le are comunicarea: ca modalitate de informare şi schimb de informaţii; ca exprimare a unei identităţi şi de poziţionare în raport cu celălalt; ca încercare de influenţare a celuilalt în sensul mobilizării lui în a acţiona pornind de la o situaţie asupra căreia există un acord; ca fixare a naturii relaţiei care se doreşte a fi dezvoltată cu interlocutorul; ca modalitate de specificare a regulilor şi normelor situaţiei de schimb în care intră indivizii.

La acestea se adaugă funcția ei fundamentală, de contact afectiv. Prin trăirea senti­mentelor se creează veritabile „punţi” cu lumea fără de care individul nu ar avea acces la alteritatea psihică şi s-ar manifesta în special în domeniul instinctual. Substratul energetic al comportamentului este afectul, trăirea sentimentului, iar comunicarea este posibilă prin suita de senzaţii care o însoţesc (şi instituie).

Ireductibil, în comunicare există trei modalităţi de reacţie a celuilalt la imaginea de sine, trei situaţii de interacţiune, de răspuns al celuilalt la definiţia dată sieşi:

– confirmarea definiţiei de sine: orice individ are nevoie să fie confirmat ca modalitate în care se prezintă în lume. Este unica reacţie gratificantă;

– respingerea definiţiei de sine: celălalt nu este de acord cu modul în care subiectul se percepe („Nu eşti capabil să..., Ai greşit!”). Respingerea este trăită anxios, depresiv şi produce pe termen lung patologie narcisică moderată. Respingerea definiţiei de sine este o reacţie frecventă în negocierea oricărui tip de conflict;

– negarea definiţiei de sine: a nu fi luat în considerare, a nu exista pentru celălalt. Este interacţiunea cea mai nocivă întrucât negaţia nu trimite spre valoarea de adevăr a definiţiei de sine, ci spre individ ca sursă a definiţiei (în loc de „Nu eşti capabil să ... Tu nu exişti pentru mine”). Negarea definiţiei de sine constă în faptul că poziţia şi mesajul individului nu sunt luate în considerare. Din perspectivă logică, confir-marea sau respingerea permit decizia, alegerea, în timp ce negarea definiţiei de sine trimite spre indecidabilitate. De aceea, negarea defi-niţiei de sine determină, în diferite grade, tulburări narcisice profunde.

Studiul celor trei moduri de interacţiune a definiţiilor de sine s-a realizat din diferite perspective, printre care abordarea psihosociologică a lui R. Rosenthal. Acesta a cercetat influenţa definiţiei pe care un individ o conferă celuilalt şi a condensat sub denumirea de efectul pygmalion rezultatele sale. Pygmalion, personaj din mitologia greacă, este regele cipriot care a realizat, din fildeş, o statuie feminină, de care s-a îndrăgostit atribuindu-i calităţile feminităţii ideale. În studiul lui Rosenthal, un grup de elevi care au fost prezentaţi profesorilor ca foarte inteligenţi, deşi în realitate aveau Q. I. în zona mediană, au devenit mai inteligenţi, în timp ce alt grup de elevi din acelaşi lot, prezentaţi profesorilor ca mai puţini inteligenţi, au dobândit un Q. I. mai mic decât cel iniţial. Expectaţiile (induse experimental ale) profesorilor, prin care aceştia şi-au construit definiţiile faţă de elevi, au influenţat definiţia de sine a acestora.

Efectul pygmalion desemnează, drept urmare, tendinţa de a atribui celorlalţi elemente conforme propriilor expectaţii. Celălalt-semnificativ ne influenţează profund dezvoltarea identităţii în sensul propriilor atitudini şi trăiri. Dacă celălalt este definit ca „bun”, conform idealurilor personale, atitudinea pozitivă cu care este întâmpinat îi va permite acestuia dezvoltarea în sensul prezis. Se conturează şi o consecinţă: efectul prin care se anulează excepţia şi se confirmă regula. Dacă un individ considerat „bun” comite o greşeală, evenimentul este un accident iar dacă un individ considerat „rău” face aceeaşi greşeală este un fapt normal, probă a structurii sale „viciate”. În ambele cazuri, atitudinea de fond şi definiţia subiacentă nu se modifică întrucât definiţia dată celuilalt constituie o structură stabilă.

Premisele capacităţii de comunicare eficientă ţin de întreaga dinamică a personalităţii şi pot fi evidenţiate prin comportamente precum capacitatea de referinţă directă la sine, personalizarea discursului sau asumarea de afecte, reprezentări şi comportamente.

Atitudinea întemeiază stilul de comunicare, „climatul” relaţional şi calitatea întâlnirii cu celălalt. Sursa fundamentală a contactului autentic se află, deci, în atitudine. Atitudinea şi perspectiva globală asupra celuilalt influenţează fundamental comunicarea.

Ineficiența în comunicare este dată de situarea „ascendentă”/ superioară faţă de interlocutor și poate avea la bază:

1. nevoia de a norma/ a regla/ a controla personalitatea şi comportamentul celuilalt în virtutea propriilor idealuri/ așteptări; astfel, interlocutorul devine un copil care trebuie să „înveţe” să se comporte.

2. nevoia de a consola, ca şi cum celălalt nu este capabil să-şi trăiască împrejurările de viaţă. Pe fond, orice mesaj de consolare este unul de minimalizare a trăirilor, ceea ce conduce la invalidarea trăirii: „toată lumea trece prin aceste situaţii”.

3. nevoia de a interpreta, ca şi cum celălalt nu este capabil să-şi înțeleagă experienţele. Dar orice explicaţie este cognitivă şi devine exterioară trăirii, ceea ce înseamnă că trăirea nu poate fi anulată.

4. nevoia de a oferi soluţii sau sfaturi, ca şi cum celălalt nu este în stare să-şi determine destinul şi să aleagă, responsabil. Indicarea unei ieşiri din situaţie presupune confirmarea imposibilităţii de a trăi situaţia, ca formă de evitare a stării actuale care conduce la menţinerea problemei individului.

În afară de acetse cazuri de ineficienţă în comunicare generate de situarea complementară „ascendentă”, situarea „descendentă”/ supusă poate fi, de asemenea, percepută ca o formă de distanţare, prin nevoia de:

1. submisie/ subordonare: „facem după cum doriţi”;

2. mascare a trăirilor, de a nu reacţiona cursiv la mesaj;

3. a nu refuza, de a permite aproape orice.

Eficiența în comunicare eficienţa în comunicare este determinată în mod fundamental de atitudinea empatică şi autenticitate.

Înţelegerea empatică se fundamentează pe un proces de identificare, prin adoptarea cadrului de referinţă intern al celuilalt. Presupune un răspuns senzitiv, adaptat şi non-evaluativ la sentimentele şi trăirile celuilalt. Empatia constă, esenţial, în capacitatea de transpunere în situaţia celuilalt, fără a fi însă un efect al identificării masive cu interlocutorul. Identificarea masivă generează o poziţie non-empatică prin faptul că nu este favorizată constituirea unui spaţiu personal care să faciliteze buna delimitare.

Indicatori ai deficienţei empatice şi ai situării defensive determinate de atitudini complementare ascendente sau descendente:

·    întrebări de genul „De ce?”;

·    întreruperea brutală a celuilalt;

·    intervenţia tangenţială sau paralelă, prin care discursul este dirijat diferit faţă de dorinţa interlocutorului;

·    normarea, judecata etică: „Sunteţi neadecvat, defensiv, incapa-bil de a sesiza ceea ce se petrece cu adevărat”;

·    interpretarea hazardată, prin avansarea de relaţii cauzale situate la distanţă de realitatea afectivă a individului: „Vă tot criticaţi după cum vă criticau părinţii”;

·    intervenţia clişeu: „La ce vă gândiţi?”;

·    propunerea de soluţii;

·    a evalua, a învinovăţi;

·    a moraliza;

·    a analiza;

·    a eticheta: „Eşti stupid pentru că ai făcut ...”;

·    a comanda, a fi directiv;

·    a lăuda;

·    a simpatiza, a acorda suportul la modul general: „Totul va fi bine...”;

·    a ameninţa, a avertiza: „Dacă se mai întâmplă să ...”;

·    a evita: „Hai să uităm asta ...”;

·    a condiţiona „Te voi aprecia numai dacă vei ...”;

·    a tutela: „Aceasta este direcţia bună ...”;

·    a impune reluarea unui subiect: „Să mai vorbim despre ...”.

Autenticitatea reprezintă capacitatea individului de se dezvălui aşa cum este, fără a resimţi implicit nevoia de a se recomanda sub un fals Eu pe care să-l menţină printr-o atitudine rigidă. Autenticitatea este consecinţa congruenţei dintre reacţiile interne şi atitudinea externă.

Atitudinea care facilitează comunicarea eficientă se centrează pe ascultarea atentă şi efortul real de înţelegere. Comunicarea autentică este o formă de oglindire reciprocă a trăirilor care nu se poate petrece fără confirmarea reciprocă a modului în care fiecare este reflectat. Incapacitatea de a arăta celuilalt faptul că ceea ce spune nu este inteligibil blochează comunicarea şi produce un cadru de complicitate prin care se maschează mesajele reale.

Eficienţa în comunicare este indicată prin faptul că interlocutorii:

-          se referă la sine într-o manieră directă;

-          personalizează discursul;

-          îşi asumă afecte, reprezentări şi comportamente.

Asociaţia Americană de Management a elaborat o listă cu zece reguli privind comunicarea eficientă:

1. Emitentul trebuie să îşi clarifice ideile înainte de a le comunica. El trebuie să le sistematizeze şi să le analizeze pentru a fi corect transmise. Mulţi comunicatori uită acest lucru deoarece ei nu îşi planifică actul comunicării.

2. Pentru planificarea comunicaţiilor este necesară consultarea celor din jur; fiecare contribuţie va aduce mai multă obiectivitate mesajului transmis.

3. Cei ce doresc să iniţieze comunicarea trebuie să examineze adevăratul scop al comunicării pentru a nu se pierde în detalii.

4. Cei ce comunică trebuie să ţină cont de ansamblul elementelor fizice şi psihice ale contextului, deoarece înţelesul intenţionat este întotdeauna transmis mai mult decât prin simple cuvinte.

5. Emitentul trebuie să fie atent în timpul comunicării la nuanţe, ca şi la înţelesul de bază al mesajului. Pe lângă înţelesul transmis de cuvinte concrete, tonul vocii, expresia feţei, gesturile au un extraordinar impact asupra receptorului.

6. Emitentul trebuie să îşi dezvolte capacitatea de empatie. Când se pune problema să transmită un mesaj, să îndrume cooperarea, să descopere interesele şi trebuinţele altor persoane, emitentul trebuie să privească lucrurile din punctul de vedere al celorlalţi.

7. În timpul comunicării, participanţii trebuie să pună întrebări şi să se încurajeze reciproc în exprimarea reacţiilor, deoarece astfel se demonstrează dacă mesajul a fost sau nu perceput. Emitentul trebuie să urmărească primirea feed-back-ului, pentru că prin aceasta se completează înţelegerea şi se facilitează rezultatul acţiunii întreprinse.

8. Emitentul şi receptorul trebuie să comunice în perspectivă, la fel de bine ca şi în prezent. Comunicările trebuie să fie prevăzute cu scopuri şi mijloace corespunzătoare unor perspective şi arii de cuprindere largi.

9. Cei ce comunică trebuie să fie siguri pe suportul comunicării. Cel mai persuasiv mod de comunicare nu este cel spus, ci cel făcut. Comunicatorii trebuie să fie conştienţi că atunci când acţiunile şi atitudinile sunt în contradicţie cu cuvintele, cei mai mulţi oameni tind să nu ţină cont de ceea ce s-a spus.

10. Emitentul şi receptorul trebuie să înţeleagă, dar mai ales să se facă înţeleşi. De aceea, ei trebuie să fie foarte buni ascultători.

Exprimate sintetic, aceste reguli de bază în comunicarea eficientă sunt:

• regula cantităţii – în ceea ce spun, vorbitorii trebuie să ofere informaţia necesară, nici mai mult, nici mai puţin;

• regula calităţii – ceea ce spun vorbitorii trebuie să respecte realitatea;

• regula relaţiei – mesajul vehiculat de vorbitor trebuie adecvat scopului comunicării;

• regula semnificaţiei – informaţia transmisă trebuie să fie semnificativă pentru contextul şi circumstanţele în care se desfăşoară comunicarea;

• regula stilului – vorbitorii trebuie să fie clari, coerenţi, comprehensivi şi concişi;

• regula receptivităţii – emitenţii trebuie să-şi adapteze mesajele la caracteristicile receptorilor şi la cunoştinţele presupuse de aceştia.

Inventarul abilităţilor de comunicare eficientă:

1.     Abilităţi de ascultare activă

§  stabiliţi un climat confortabil

§  subliniaţi atitudinea de ascultare cu ajutorul limbajului corporal

§  folosiţi corespunzător contactul vizual

§  parafrazaţi

§  oferiţi reflecţii ale mesajelor de bază

§  puneţi întrebări clarificatoare

§  oferiţi reflecţii ale sentimentelor

§  rezumaţi mesajul.

                  2. Tipuri de reacţii de ascultare activă

§  atent

§  neutru

§  repetativ

§  rezumativ

§  parafraza

§  formularea de întrebări

           3. Elementele unei comunicări eficiente

§  mesaje de tip “eu…”

§  afirmaţii clare, directe

§  ofererirea de feedback comportamental

§  dorinţa de a negocia

Abilități de comunicare verbală – lista propusă de Okun (2002)

Comportamente folositoare:

• ○ utilizarea unui vocabular usor de înțeles pentru interlocutor;
• ○ sumarizarea celor spuse de către interlocutor;
• ○ utilizarea tehnicilor verbale de ascultare activă (de exemplu: „aha”, „înțeleg”, „sigur” etc)
• ○ adresarea pe nume către interlocutor;
• ○ utilizarea umorului în mod măsurat atunci când este cazul pentru reducerea tensiunii;
• ○ adoptarea unei atitudini respectuoase față de interlocutor;
• ○ clarificarea aspectelor neînŢelese pentru interlocutor;
• ○ oferirea de feedback obiectiv

Comportamente de evitat:

• întreruperea interlocutorului;
• oferirea de sfaturi;
• „predicile”;
• învinovăŢirea/judecarea interlocutorului;
• utilizarea prea multor întrebari de tip „De ce....?”;
• interpretarea mult prea în amănunt a ceea ce spune interlocutorul;
• intelectualizarea excesivă;
• utilizarea termenilor pe care interlocutorul s-ar putea să nu-i înțeleagă;
• minimizarea a ceea ce interlocutorul povesteste;
• evitarea subiectelor de discuţie „incomode”.

Validarea în practică

Problematica modelarii procesului de comunicare a reprezentat una din preocuparile importante ale cercetatorilor din domeniu, ea fiind arondata, indeosebi, domeniului teoriei comunicarii.

Necesitatea modelarii acestui proces deriva din faptul ca permite studierea continutului si dinamicii comunicarii, a interactiunii elementelor sale.

Teoria comunicarii evidentiaza existenta unui numar mare de modele, fiecare fiind consecinta modului de abordare a procesului de comunicare de catre diversi teoreticieni. Denumirea lor deriva, fie din elementul pe care este centrata functionalitatea lor, fie poarta numele celor care le-au construit. In ultimii cincizeci de ani au fost puse la punct numeroase modele care descriu procesul de comunicare, intr-o maniera mai mult sau mai putin completa.

Factorii care asigură succesul

Optimizarea comunicări în sensul creșerii eficienței ei, presupune luarea în considerare a factorilor:

§  Contextul comunicării – facilitează înţelesul simbolurilor folosite de interlocutori;

§  Acceptul cominicării – este determinat de dorinţa partenerilor de a oferi un prilej de definire a relaţiei lor;

§  Permeabilitatea comunicării – presupune la nivel subiectiv existenţa simpatiilor, iar la nivel cauzal existenţa unor canale de emisie-recepţie;

§  Consistenţa de conţinut a mesajelor;

§  Expresivitatea comunicării;

§  Inteligibilitatea celor transmise.

Constrângeri                                                                                                                                   

Existenţa mizelor comunicării face ca fiecare individ să participe cu întreaga subiectivitate în comunicare, fapt ce poate distorsiona mesajul. Poate fi vorba despre aspecte:

§  fizice: deficienţe verbale, acustice, de mediu (amplasament, lumină, temperatură), ora din zi, durata întâlnirii etc.

§  semantice: vocabular, gramatică, sintaxă, conotaţii emoţionale ale unor cuvinte;

§  factori interni: implicare pozitivă sau negativă, anxietate, amenijnţarea statutului, agenda ascunsă;

§  propria interpretare asupra realităţii.

Mesajul cheie

O comunicare eficienta este cea care transmite un mesaj bine conturat în cuvinte bine alese, în­sotite de un ansamblu de comportamente nonverbale sincronizate cu mesajul verbal.

Concluzie

Decalogul comunicării eficiente:

1. Nu poţi să nu comunici.
2. A comunica eficient presupune cunoaştere de sine şi stimă de sine.
3. A comunica eficient presupune cunoaşterea nevoilor celuilalt.
4. A comunica eficient presupune a şti să asculţi.
5. A comunica eficient presupune a înţelege mesaje.
6. A comunica eficient presupune a da feedback-uri specifice.
7. A comunica eficient presupune a înţelege procesualitatea unei relaţii.
8. A comunica eficient presupune a şti să îţi exprimi sentimentele.
9. A comunica eficient presupune a accepta conflictele.
10. A comunica eficient presupune asumarea rezolvării conflictelor.

Resurse

Abric, J.-C., Psihologia comunicării, Polirom, 2002

Mucchielli, A., 2002, Arta de a influenţa,  Ed. Polirom Iaşi

Georgescu, M., Introducere în psihologia comunicării, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009