De-a lungul istoriei, şcoala şi gândirea pedagogică au abordat în diferite feluri problematica educaţiei unor copii care învaţă mai greu. Societatea şi şcoala manifestă faţă de această categorie de elevi o gamă variată de atitudini, de la acceptare şi includere în medii şcolare obişnuite, la diferite grade şi modalităţi de separare şi de izolare.

Educația incluzivă a apărut ca o reacție firească a societății la obligația acesteia  de a asigura cadrul necesar și condițiile impuse de specificul educației persoanelor cu cerințe educative speciale. Conform principiilor promovate în materie de educație de către organismele internaționale se menționează că persoanele cu deficiențe au aceleași drepturi fundamentale ca și ceilalți cetățeni de aceeași vârstă, fără discriminare pe motive de sex, limbă, religie, opinii politice, origine națională sau socială, stare financiară sau orice altă caracteristică a persoanei în cauză sau a familiei sale.

Trecerea in revistă a celor mai importante studii, documente și abordări privind incluziunea ne convinge că nu există, deocamdată, o ințelegere generală, universal valabilă  asupra a ceea ce numim educaţie incluzivă. Nu vom găsi o definiție unică, exhaustivă, care să fie total corectă sau total greșită. Se consideră mai indicată combinația elementelor din diferite definiții pentru a o crea pe cea care se potrivește mai bine intr-un anumit context: social, cultural, educațional. Sinteza celor mai diferite definiții/abordări permite a face anumite concluzii privind ceea ce este şi ce nu este EDUCAȚIA INCLUZIVĂ..

Educaţia pentru toţi a fost definită (Salamanca, 1994) ca acces la educaţie şi calitate a acesteia pentru toţi copiii. Pentru a se adresa tuturor copiilor şi a deveni deschisă, flexibilă, adaptată şi orientată spre fiecare şi pentru toţi, educaţia trebuie să presupună în practică o schimbare de optică şi anume o nouă orientare care pune accentul pe cooperare, parteneriat, învăţare socială şi valorizare a relaţiilor pozitive, umaniste în educaţie.

Educaţia incluzivă este un concept nou care are la bază principiul dreptului egal la educaţie pentru toţi copiii, indiferent de mediul cultural sau social din care provin, indiferent de religie, etnie, limba vorbită sau condiţiile economice în care trăiesc.

Acest concept înglobează aproape în totalitate aria semantică a conceptului de educaţie integrată. El are în vedere, atingerea obiectivului „educaţia pentru toţi‖ care impune reformarea şcolii publice şi a sistemului de învăţământ, răspunzând astfel mai bine nevoilor, potenţialului şi aspiraţiilor tuturor copiilor, inclusiv a celor cu cerinţe educative speciale. Educaţia specială poate fi definită în cel puţin două sensuri:          

   a) în sens restrâns se suprapune conceptului de învăţământ special, adică o educaţie specializată pentru persoanele cu deficienţe.            

 b) în sens larg, se referă la asistenţa educaţională pentru o mai mare categorie de elevi, cei cu dificultate de învăţare, dezvoltare, adaptare, integrare, adică cei care nu reuşesc fără ajutor sau sprijin să atingă un nivel de educaţie corespunzător vârstei şi cerinţelor societăţii, toţi aceştia generând apariţia unui nou concept, acela de: „copii cu cerinţe educaţionale speciale”.

Sintagma „cerinţe educative speciale” desemnează acele cerinţe sau nevoi specifice faţă de educaţie care sunt suplimentare, dar şi complementare obiectivelor generale ale educaţiei pentru un copil. Fără abordarea adecvată a acestor cerinţe speciale nu se poate vorbi în mod real de egalizarea şanselor, de acces, participare şi integrare socială şi şcolară.

Această sintagmă cuprinde un registru larg, de la deficienţe profunde la tulburările uşoare de învăţare.

Noţiunea de CES este uneori folosită ca formulă alternativă a sintagmei „cerinţe/nevoi speciale”, aceasta incluzând pe lângă copiii cu deficienţe sau tulburări de învăţare şi copii din medii sociale şi familii defavorizate, copii delincvenţi sau uneori copii din anumite grupuri etnice. Termenii care au desemnat această categorie de copii au evoluat de-a lungul timpului de la copii handicapaţi, la copii cu deficienţe, apoi copii cu nevoi speciale, pentru ca să se ajungă la sintagma „copii cu cerinţe educative speciale‖, iar mai nou se impune în literatura de specialitate sintagma „copii cu dizabilităţi” lărgindu-se tot mai mult sfera semantică. Educaţia incluzivă este cea mai bună soluţie pentru un sistem educativ care să răspundă nevoilor tuturor elevilor.

Dezvoltată din conceptul de integrare, educatia incluzivă se focalizează pe o gamă mult mai largă de copii care puteau fi marginalizați sau exclusi din sistemul de învățământ din cauza aparentelor dificultăți cu care se confruntă.

Din această perspectivă, beneficiarii educatiei inclusive sunt toti copiii, indiferent de starea materială a familiei, a mediului de reședință, apartenența etnică, lumba vorbită, vârstă, de apartenența politică sau religioasă, starea de sănătate, de caracteristicile de învățare, de antecedente penale, inclusive copiii orfani, abandonați, lipsiti de îngrijirea părintească sau provenind din familii defavorizate, copii instituționalizați.

Incluziunea nu înseamnă doar acceptarea, tolerarea copiilor cu cerințe educaționale speciale într-o clasă din învățământul de masă, ci cuprinderea acestora în programe de învățare alături de ceilalți copii, dar și asigurarea concomitentă a serviciilor de specialitate, a programelor de sprijin.

Ea nu trebuie tratată ca subiect aparte ci ca o nouă abordare a dezvoltării sistemului şcolar. Un aspect primordial este acela de a şti cum să-i asiguri fiecărui elev educaţia optimă în funcţie de aptitudinile şi nevoile sale. Posibilitatea ca toţi elevii să participe la activităţile clasei este un factor determinant în planificarea acestor activităţi. Diferenţele între fiinţele umane sunt normale, contribuie la îmbogătirea fiecărei societăţi şi trebuie,  bineînţeles,  să fie reflectate în şcoli. Şcoala e cea care trebuie să favorizeze participarea şi întrajutorarea prin metode de lucru variate.

Educaţia incluzivă urmăreşte o modalitate instituţionalizată de şcolarizare a copiilor cu dizabilităţi, dar şi a altor copii cu cerinţe educative speciale în şcoli şi clase obişnuite.
“Educaţia incluzivă presupune un proces permanent de îmbunătăţire a instituţiei şcolare , având ca scop exploatarea resurselor existente, mai ales a resurselor umane, pentru a susţine participarea la procesul de învăţământ a tuturor elevilor din cadrul unei comunităţi”.(MEN&UNICEF1999).
            Educaţia pentru toţi corespunde în educaţia şcolară şcolii incluzive. Educaţia incluzivă şi activarea cognitivă pot avea succes doar într-un context social larg, care înţelege şi permite colaborarea între părţile implicate: copii, învăţători şi profesori, autorităţi, comunitate şi factori legislatori. O schimbare de lege fără modificarea atitudinii cadrelor didactice nu aduce nimic nou (aşa s-a întâmplat în Italia), iar fără o bază legislativă adecvată, schimbarea atitudinii profesorilor nu va aduce schimbarea adecvată (de exemplu, Belgia).

Şcoala incluzivă se referă în sens restrâns la integrarea/includerea tuturor copiilor, indiferent de capacităţile şi competenţele de adaptare şi deci de învăţare, într-o formă de învăţământ.

În sens larg, ea înseamnă ca fiecare copil să fie sprijinit şi să se lucreze în beneficiul tuturora. Fiecare copil este înţeles ca un participant activ la învăţare şi predare pentru că aduce cu sine: o experienţă, un stil de învăţare, un model social, o interacţiune specifică, un ritm personal, un mod de abordare, un context cultural căruia îi aparţine.

Specificul integrării înseamnă: a educa copiii cu cerinţe speciale în şcoli obişnuite, alături de copii normali; a asigura servicii de specialitate (recuperare, terapie educaţională, consiliere şcolară, asistenţă medicală şi socială, etc.); a acorda sprijin personalului didactic şi managerilor şcolii în procesul de proiectare şi aplicare al programelor şcolare; a permite accesul efectiv al

copiilor cu cerinţe speciale la programul şi resursele şcolii obişnuite (bibliotecă, terenuri de sport etc.); a încuraja relaţiile de prietenie şi comunicarea între toţi copiii din clasă/şcoală; a educa şi ajuta toţi copiii pentru înţelegerea şi acceptarea diferenţelor dintre ei; a ţine cont de problemele şi opiniile părinţilor, încurajându-i să se implice în viaţa şcolii; a asigura programe de sprijin individualizate pentru copiii cu cerinţe speciale; a accepta schimbări în organizarea activităţilor instructiv-educative.

Având în vedere noile programe şcolare, o tendinţă a modernizării învaţământului vizează flexibilitatea instrucţiei şi educaţiei pentru a asigura dezvoltarea capacităţilor şi aptitudinilor fiecărui elev, în raport cu propriile posibilităţi. Şcoala este solicitată să organizeze procesul de predare-învăţare-evaluare în aşa fel încât să-l pună pe elev cât mai devreme posibil în posesia unor mijloace proprii de însuşire a cunoştinţelor, de aplicare în practică în mod constant şi creator.

Aşadar, educaţia incluzivă încearcă  să-i determine pe copiii cu dizabilităţi (uşoare sau grave, ascunse sau evidente) să participe la activităţile şcolare zilnice, alături de ceilalţi elevi.

Conform legislaţiei în vigoare, persoanele cu dizabilităţi, oricare ar fi natura sau gradul de handicap, au dreptul la o educaţie şcolară gratuită, adaptată la nevoile şi dorinţele lor. Persoanele cu dizabilităţi şi familiile acestora sunt principalul factor de decizie cu privire la alegerea formei de educaţie/ învăţământ – obişnuit, special, alternativa educaţională etc. Asigurarea şanselor egale în educaţie presupune că necesităţile de educaţie ale persoanelor cu dizabilităţi au o valoare egală cu ale celorlalte persoane. Egalizarea şanselor are în vedere atât necesităţile generale, cât şi cele individuale de educaţie şi vizează eliminarea obstacolelor ce pot apare în accesul şi participarea la procesul de învăţământ.

Autorităţile şi instituţiile şcolare au obligaţia de a asigura condiţiile şi serviciile de ordin ambiental şi echipamentele necesare în unităţile şcolare (speciale sau obişnuite), pentru a facilita egalizarea şanselor în accesul, deplasarea, comunicarea (inclusiv specifică şi alternativă) şi participarea efectivă în spaţii şcolare a persoanelor cu dizabilităţi. Politica şcolară pentru persoanele cu dizabilităţi încurajează integrarea graduală a serviciilor speciale de educaţie în sistemul obişnuit de educaţie/învăţământ. Includerea în şcoli obişnuite se face în funcţie de potenţialul psiho-social al copilului, de performanţele sale şcolare, de beneficiile asupra dezvoltării personalităţii sale, plenare şi libere.        

Şcolile speciale şi cele de masă  trebuie să coopereze în asigurarea unui continuum de oferte educaţionale, pentru a se asigura posibilitatea de alegere şi de combinare dintre cele două sisteme (special şi obişnuit).

În condiţiile şcolarizării în învăţământul de masă, autorităţile educaţionale şi cadrele didactice au obligaţia de a cunoaşte modalităţile de lucru cu elevii cu dizabilităţi integraţi, de adaptare a structurilor şi organizării şcolare, a curriculumului şi modalităţilor de examinare a progresului în învăţare.

Asigurarea serviciilor specifice necesare, inclusiv cadre didactice de sprijin reprezintă un aspect esenţial.            

Este necesară derularea unui amplu proces de informare şi educare a cadrelor didactice, pentru ca schimbarea de atitudine să înceapă cu acestea, urmând apoi să propage la rândul lor o atitudine echitabilă, nediscriminatorie, faţă de persoanele cu dizabilităţi. Este deosebit de important ca procesul de răspândire a cunoştinţelor şi promovarea unei atitudini nediscriminatorii faţă de persoanele cu dizabilităţi să fie extins şi asupra părinţilor, asupra întregii comunităţi. 

Integrarea şcolară a copiilor cu cerinţe educative speciale se realizează prin unităţi de învăţământ special, în grupe şi clase speciale din unităţi preşcolare şi şcolare de masă, sau în unităţi de învăţământ de masă, inclusiv în unităţi cu predare în limbile minorităţilor naţionale.

 Cadrele didactice implicate în educatia incluziva pun accentul pe dezvoltarea de activitati care comporta lucrul în echipa si cooperarea, pe respectarea identitatii culturale a fiecarui copil în parte si pe monitoriz  area constanta a eficacitatii activitatilor de predare - învatare - evaluare la nivelul fiecaruicopil. În acelasi timp, programele de sprijin si remediere scolara, utilizarea posibilitatilor oferite de curriculum-ul la decizia scolii si implicarea parintilor îndiverse activitati extracurriculare organizate la nivelul unitatii de învatamânt reprezinta tot atâtia pasi catre succesul scolar al fiecarui copil.

Desigur, procesul de transformare a scolii traditionale într-una incluziva cere timp si tehnici noi de abordare din partea fiecarui profesor. Obiectivele educatiei incluzive vizeaza combaterea neparticiparii scolare, ca si a abandonului si esecului scolar, prin demersuri care depasesc barierele impuse de dificultatile de ordin material, personal, familial sau social cu care se confrunta copiii. În acelasi timp, educat ia incluziva vizeaza asigurarea unor conditii optime de învatare care sa ofere tuturor sansa unui start egal în viata din punct de vedere educational.

Principiul egalitatii de sanse reprezinta conceptul de baza al scolii incluzive, prin aplicarea caruia aceasta contribuie la anularea diferentelor de valorizare bazate pe criterii subiective, de ordin etnic sau social. Incluziunea la nivel scolar se realizeaza prin respectarea sivalorizarea diferentelor socio-culturale existente în rândul elevilor si prin promovareabogatiei si a diversitatii experientei educative care rezulta din aceste diferențe flexibila, o scoală care abordează  procesul de predare - învatare - evaluare într-un mod dinamic si atractiv, oscoala care, prin sprijinul pe care îl ofera tuturor copiilor, se constituie într-un factor de baza al incluziunii sociale,contribuind la eliminarea prejudecatilorlegate de apartenenta la un anumit mediu si la spargerea barierelor existente între diferitele grupuri din interiorul unei

Din pacate realitatea nu este întotdeauna la nivelul idealului. Exista multe practici care genereaza disconfort în rândul elevilor, parintilor siuneori chiar si al cadrelor didactice. Iar la nivelul scolilor s-au încetatenit o serie de practici care exclud anumite categorii de copii de la beneficiile educatiei. De exemplu, în scoala româneasca s-a dezvoltat o adevarata traditie care consta în a valoriza doar copiii cu rezultate deosebite la învatatura;mai mult, cred ca scoala româneasca si-a ridicat stacheta foarte sus - ceea ce nu este deloc rau, problema e ca nu-i sprijina pe copii sa atinga aceasta stacheta.

Desigur, exista si scoli unde lucrurile nu se întâmpla astfel, dar de cele mai multe ori, sprijinul oferit copiilor nu este pe masura nevoilor acestora. Cu alte cuvinte, politica scolii românesti este oarecum ,,Aceasta e stacheta,sari!". Dar ce face scoala pentru a-l ajutape elev sa sara? Ce facem pentru cei care au dificultati în a atinge stacheta?

Tendinta de a ignora copilul care are un ritm de învatare mai lent e un fenomen foarte raspândit, si nu se tine cont ca acel copil nu are neaparat un nivel scazut de inteligenta, ci pur sisimplu un alt ritm de învatare. Copiii care provin, de exemplu, din învățământul special si au fost integrati în scolile de masa trebuie sa faca fata acelorasi standarde ca si ceilalți copii, si astfel se confrunta cu fenomene de excludere sau de ignorare.

Cu cât școala este mai departe de idealul scolii incluzive, cu atât mai mare este nevoia de interventie. E vorba despre comunitati în care apar probleme lingvistice,în sensul în care elevii vorbesc acasa alta limba decât româna, fapt valabil pentru toate minoritatile. Participarea la învatamântul prescolar este o conditie a succesului scolar, iar copiii care nu participa nici macar la grupa pregatitoare,  încep scoala cu un handicap evident, cu atât mai mult cu cât acesti copii nu pot beneficia acasa de sprijinul parintilor.  Din aceasta cauza decalajul existent la început se accentueaza pe parcurs, iar trecerea în clasa a cincea devine unmoment foarte dificil, în care începe să se manifeste abandonul școlar.

Educația incluzivă este un proces  care răspunde diversității nevoilor copiilor prin creșterea gradului de participare la învățare și reducerea excluziunii. Aceasta presupune o serie de schimbări de substanță din perspectiva conținutului educațional, a abordării didactico - pedagogice, a structurii sistemului de educație și a strategiilor educaționale.