Cultura include credinţe, tradiţii şi obiceiuri dobândite într-un anumit context, deci constituie un ansamblu de cunoştinţe, atitudini, deprinderi şi modele de comportament proprii unui grup social dat, transmisibile prin educaţie.

Termenul intercultural este utilizat, de obicei, atunci când vorbim de educaţie, iar multicultural, atunci când este vorba despre o societate diversificată din punct devedere cultural.

Educația interculturală a devenit o temă de actualitate în școala și în societatea românească. Educaţia interculturală promovează atitudini tolerante, deschise, de acceptare şi înţelegere firească a raportului ”eu-celălalt” şi a noţiunii de străin, recunoaşterea şi respectarea diferenţelor culturale prin valorificarea pozitivă a relaţiilor de egalitate între oameni.  Educaţia interculturală presupune un demers în spiritul înţelegerii şi acceptării diferenţelor de limbă, port, tradiţii, religie etc. Constantin Cucoş afirmă că aceasta este „o opţiune ideologică în societăţile democratice şi vizează pregăirea viitorilor cetăţeni în aşa fel încât ei să facă cea mai bună alegere şi să se orienteze în contextul multiplicării sistemelor de valori” .

Problematica lumii contemporane este prezenta în noile tipuri de educații sau „noile educații”. Aceste „noi educatii” corespund unor trebuințe socio-pedagogice. În programele UNESCO figurează 11 exemple de „noi educații” între care: educația relativă la mediu, educația pentru comunicare si pentru mass-media, educația în materie de preocupare pentru o noua ordine economica internatională, educația pentru schimbare si dezvoltare, educația nutrițională, educația economică si casnică modernă, educatia pentru timpul liber, educația interculturală, educatia pentru pace, educația pentru democratie și tolerant.

Școala este principalul spatiu al învățării pluralității culturale prin pretuirea diversității, a notei distincte aduse de cultura fiecărui actor social participant. Scoala trebuie sa formeze deprinderea pretuirii valorilor pluriculturale, nu există valori superioare și inferioare, ci există valori specifice care trebuie judecate. În scoală este necesara ,,modelarea’’orgoliului etnic al majoritatii si intărirea încrederii în sine a minorității.

Reieşind din realitatea complexă de azi, cadrele didactice trebuie să promoveze dialogul intercultural și respectul pentru diversitate. Chiar din primele zile ale intrării copilului în şcoală, învăţătorul trebuie să-l stimuleze să se simtă alături de colegi ca într-o familie, indiferent de etnie sau religie, să participe plenar la activități etc. Prin toate demersurile şcolare şi extraşcolare, el va dezvolta o comunicare constructivă, creând o atmosferă prietenoasă în clasă. Copilul trebuie sprijinit să-şi formeze deprinderi de comunicare, de luare a deciziilor în cadrul grupului în mod democratic, de implicare în soluţionarea problemelor interpersonale chiar din clasa înâi. Asfel, îl obişnuim să participe la activităţi, să coopereze cu colegii în cadrul grupului; îi stimulăm curiozitatea, îl învățăm să accepte ideile celui de alături, dezvoltându-i sentimentul de încredere, favorizând comunicarea asertivă. Prin felul în care sunt selectate conţinuturile, metodele, formele de organizare a activităților, prin fixarea unor momente importante de colaborare în cadrul evenimentelor instrucţionale, elevii sunt ghidați să-şi dezvolte un comportament tolerant.

Educația interculturală nu trebuie să se limiteze in mod exclusiv la transmiterea unor conținuturi specifice in cadrul unei discipline particulare, consolidarea abordarii sale interdisciplinare este fundamentala; nu poate fi conceputa doar pentru mediul scolar, ci si in legatura cu extrascolarul (familie, grupuri sociale,  institutii , comunitati , mass - media).Se remarca si o schimbare a rolului profesorului, care depaseste funcția de a comunica modele si programe , acesta trebuind sa acorde o mai mare atentie spiritului de initiativa si creativitatii, centrarea intregii actiuni fiind pe elev.

Educaţia interculturală, deschisă diverselor valori culturale, constituie unul dintre răspunsurile nevoilor existenţiale ale individului şi ale oricărei comunităţi, în condiţiile societăţii din vremea noastră. Importanţa educaţiei interculturale creşte considerabil în condiţiile lărgirii posibilităţilor de liberă circulaţie a cetăţenilor. Într-o eră a globalizării economice şi culturale, oameni din ţări şi culturi diferite comunică şi muncesc împreună. Ei trebuie să se cunoască reciproc şi, această cunoaştere, nu se reduce doar la cunoaşterea limbii în care comunică celălalt,  ci şi la cunoaşterea culturii şi a condiţiilor în care s-a format. În faţa acestui pluralism cultural, rezultat al evoluţiei societăţii, este necesar ca educaţia să încorporeze, în conţinuturile şi obiectivele ei, elemente care să vizeze formarea conştiinţei şi a capacităţii individului de a comunica şi de ase raporta la alte culturi, de toleranţă şi de evitare a conflictelor interculturale.

Educaţia pentru interculturalitate constituie una dintre condiţiile principale pentru îmbunătăţirea aspectelor relaţionale ale locuitorilor aparţinând unor culturi diferite şi, în general, a raporturilor interumane. Prin interculturalism trebuie să se înţeleagă atât dreptul la egalitate, cât şi afirmarea propriei identităţi. Educaţia interculturală se referă la posibilitatea educării diferitelor grupări etnice, religioase, culturale şi tradiţionale pentru a lucra împreună în spiritul respectului reciproc şi al înţelegerii reciproce. În România, în fiecare şcoală există elevi aparţinând unor etnii diferite, de religii diferite,  dar și elevi aparținători altor culturi, ca efect al migraţiei internaţionale a capitalurilor şi a forţei de muncă în mișcare. Într-un asemenea univers cultural complex se impune restructurarea atitudinilor faţă de valorile fiecăruia, mai mare atenție la limbajul pedagogic utilizat, la folosirea strategiilor didactice integrate. 

Educaţia interculturală trebuie înţeleasă ca o propunere pedagogică în stare de a configura modalităţi apte de a ne învăţa să trăim împreună, în diferenţă, îmbogăţindu-ne reciproc tocmai din patrimoniul acestor deosebiri, centrându-ne pe valorile de respect şi preţuirea diferenţei culturale, empatie, solidaritate, toleranţă activă. Alteritatea trebuie să îşi ocupe locul său adevărat în lumea şcolară; ea trebuie recunoscută, acceptată, preţuită, valorificată în direcţia autodezvoltării personalităţii. 

Din punct de vedere educaţional,  este foarte important de a păstra în minte faptul că fondul culturii de origine nu coincide cu ansamblul cunoştinţelor, abilităţilor şi obiceiurilor propuse de programele şcolare. În aceste cazuri, educaţia trebuie organizată cu ajutorul unor activităţi de învăţare plăcute şi atractive, care să asigure: dezvoltarea motivaţiilor cognitive ale copilului, crearea unei imagini coerente despre lume, achiziţionarea unor valori morale şi crearea bazelor unei culturi personale. Astfel, dezvoltarea copilului se realizează ca un proces de afiliere la lumea culturii şi a valorilor, în sensul căutării unui loc propriu în această lume şi în sensul dobândirii capacităţii de autodeterminare a comportamentului. În acest fel poate să-şi păstreze un copil ce aparţine unei grupări etnice identitatea culturală şi să adere,în acelaşi timp, la valorile culturale ale omenirii. Motivaţia pozitivă are un rol important în procesul participării active a copilului la învăţarea limbii în care îşi va exprima emoţiile şi gândurile. Copii aparţinând unor grupări etnice diferite trebuie să fie obişnuiţi de mici să achiziţioneze actualele valori europene cu privire la naţionalitate şi etnicitate. Achiziţionarea culturii este un proces creativ în cadrul căruia copilul acumulează, dezvoltă şi exprimă importante abilităţi: imaginaţie, gândire comprehensivă, orientarea către ceilalţi, control comportamental. Cunoaşterea elevilor este una dintre condiţiile esenţialepentru integrarea lor în activitatea şcolară şi socială. Fiecare copil reprezintă un univers. Universul acesta atât de complex, al fiecărui copil se află într-o continuă evoluţie, fapt pentru care, cunoaşterea are un caracter dinamic. Cu toate că nu se încheie niciodată, o cunoaştere imediată este necesară pentru a interveni prompt, atunci când este nevoie întratarea deficienţelor şi disponibilităţilor. Când cunoaşterea elevilor este atât de profundă încât cadrul didactic poate anticipa cu exactitate reacţia copilului pus într-o anumită situaţie, atunci se poate interveni eficient şi se poate alege strategia didactică care să producă transformările de ordin calitativ. Copiii proveniţi dintr-o diversitate de medii socio-culturale, familiale, din etnii diferite, impun includerea lor în programe educaţionale adecvate. Ideea de la care se porneşte este aceea a admiterii, înţelegerii şiacceptării faptului că desfăşurarea procesului de învăţământ în clase/şcoli eterogene şi pluriculturale este o realitate obiectivă, în curs de consolidare şi expansiune într-un număr din ce în ce mai mare de şcoli, chiar şi în unele care nu au cunoscut până de curând, în mod semnificativ, acest aspect al convieţuirii.  

De aceea, abordarea pedagogică cea mai bună este aceea care face din diferenţele culturale un avantaj, o potenţială sursă de îmbogăţire pentru fiecare participant, şi nu un handicap care trebuie ascuns şi care generează anxietate şi complexe. Spiritul care trebuie să antreneze educaţia interculturală este unul de deschidere, cooperare şi nu unul de selecţionare, ierarhizare, segregare şi respingere. Inevitabil, vor fi mereu „diferenţe” între cei aparţinând populaţiei majoritare şi cei ce aparţin unor ,,minorităţi”, educaţia interculturală derulată prin acţiuni la nivelul şcolii sau al comunităţii trebuie să vizeze: 

• promovarea unei atitudini tolerante, deschise, de acceptare şi înţelegere firească a raporturilor dintre etnii; 
• recunoaşterea şi respectarea diferenţelor culturale prin valorificarea pozitivă a relaţiilor de  egalitate între oameni; 
• promovarea unei politici şcolare care să favorizeze egalizarea şanselor în educaţie; 
• demararea unor strategii de valorificare a diferenţelor culturale pentru a le transforma în resurse pedagogice; 
• iniţierea de demersuri pentru cunoaşterea culturii etniei minoritare şi pentru tratarea cu tact şi înţelegere a aspectelor vieţii lor culturale şi sociale; 
• amendarea oricărei forme de manifestare ostilă, privind populaţia minoritară;
• promovarea unor relaţii de cunoaştere şi de bună înţelegere între etnii;
• lupta împotriva prejudecăţilor etnice; activităţi desfăşurate în parteneriat cu părinţii şi cu reprezentanţii diferitelor instituţii culturale;
• participarea la evenimente culturale şi sărbători locale, serbări, concursuri, în condiţiile în care arta se prezintă ca un excelent pretext şi ca o cale privilegiată pentru descoperirea, recunoaşterea şi aprecierea altor culturi; 
• manifestări sportive, acestea fiind ocazii autentice de întâlniri, colaborări, cu atât maimult cu cât principiul de constituire al echipelor nu este unul al separării, ci al integrării (într-o competiţie sportivă se vor forma echipe mixte, care contribuie la dezvoltarea cooperării, dacă se valorifică diferenţele între sportivi şi se acţionează prin 
  complementaritate); 
• organizarea de întâlniri între persoane aparţinând unor culturi diferite, în scop de cunoaştere şi de stabilire a unor relaţii de prietenie, mergând de la vizite, excursii etc. până la schimburi muzicale, culinare etc. Educaţia interculturală este necesar să devină o constantă a pregătirii cadrelor didactice, care să-şi pună amprenta asupra disciplinelor de învăţământ şi programelor şcolare, asupra priorităţilor educative, asupra criteriilor de evaluare a competenţelor şi comportamentelor, asupra relaţiilor cu părinţii şi comunităţile.

Educația interculturală se adresează tuturor elevilor. Prin intermediul unui demers educațional intercultural, elevii trebuie:

• să înțeleagă că trăiesc într-o lume interdependentă, a diversității;
• să înțeleagă cum funcționează rasismul, intoleranța și xenofobia;
• să poată gândi, depășind prejudecățile și stereotipurile negative;
• să-și dezvolte gândirea critică, precum și gândirea care să le permită să evalueze în mod pozitiv diferențele și diversitatea;
• să-și dezvolte o atitudine și un comportament pozitiv față de oamenii din alte societăți și din alte culturi;
• să-ți dezvolte un sentiment de solidaritate cu persoanele din alte culturi, precum și dorința de a-șin exprima solidaritatea prin acțiune;

Deschiderea școlii și, implicit,  a profesorilor, către valorile educației interculturale, ale pedagogiei diversității nu se poate solda decât cu efecte formative deosebite.

Misiunea educatorilor este de a cultiva elevilor respectul pentru diversitate, toleranța, spiritul de solidaritate, de a le forma conduite și atitudini interculturale de tipul:

• deschiderea spre altul, spre străin, spre neobișnuit;
• aptitudinea de a percepe ceea ce ne este străin;
• acceptarea celuilalt ca fiind altul;
• trăirea situațiilor ambivalente fără teamă, ca premisă pentru acceptarea a ceea ce este diferit;
• atitudinea favorabilă de a experimenta;
• alungarea fricii față de altul;
• capacitatea de a pune în discuție propriile norme;
• neacceptarea utopiei discursului comunicațional egalitar;
• aptitudinea de a asuma conflicte;
• capacitatea de a recunoaște și a relativiza propriile repere etno și sociocentriste.

Dimensiunea etnică, religioasă și, în special, culturală, a clasei de elevi reprezintă o provocare pentru cadrele didactice. Este greu sau aproape imposibil ca în spațiul clasei să identifici elevi care împărtășesc aceleași nvalori culturale, au acelașii pattern sau background cultural. Provenind din medii socio-familiale diferite, elevii aduc cu ei valori diferite, atitudini șin comportamente diverse, moduri de a gândi, de a simți, de a acționa variate, experiențe de viață puyternic individualizate afectiv și nu numai.

Clasa de elevi este o realitate cu mii de nuanțe, o realitate multicoloră, este un spațiu multicultural.

Respectul diversității și echitatea sunt, în opinia lui Batelaan, cele două diensiuni majore ale educației interculturale.

Pentru a cultiva respectul pentru diversitate, profesorii trebuie să implementeze practici educaționale care promovează metodele și tehnicile interactive, să încurajeze învățarea prin cooperare, comunicarea  instituită între elevi și interînvățare în grupuri de lucru eterogene.

Astfel, elevii își vor împărtăși propriile valori, vor învăța să empatizeze cu un altul diferit, să accepte perspective și puncte de vedere diferite de ale lor, vor învăța toleranța și respectul pentru alteritate, pentru diversitate.

În ceea ce privește echitatea, miza majoră a axei echității este înțelegerea faptului că alte puncte de vedere pot fi la fel de valabile și de corecte ca și propria perspectivă, odată ce sunt evaluate cu ajutorul criteriilor ”celuilalt”.

Competenţa este capacitatea de a acţiona eficient când eşti pus faţă în faţă cu o multitudine de situaţii pe care reuşeşti să le depăşeşti si să le gestionezi datorită faptului că ai cunoştinţele necesare,  dar şi capacitatea de a le mobiliza în cunoştinţă de cauză, la timpul oportun, pentru a identifica şi a rezolva adevăratele probleme. O competenţă este ceva ce ştii să faci,  dar nu numai „să ştii să faci” pur şi simplu,  adică abilitatea de a face ceva, ci mai ales, este o capacitate strategic indispensabilă în situaţii complexe. Competenţa nu se reduce la cunoştinţe procedural.

Competenţa culturală reprezintă conştienizarea propriei identităţi culturale şi a diversităţii din lumea care ne înconjoară. Aşadar, având competenţa culturală formată, elevul va fi capabil să-şi afirme identitatea şi apartenenţa culturală; iar competenţa interculturală îi va permite să accepte idenitatea culturală a celuilalt fără a-l dispreţui sau discrimina.

Competenţa interculturală este abilitatea de a comunica eficient şi adecvat cu reprezentanţii altor culturi. Într-o lume care este mai mobilă decît vreodată, în contextul unei Europe care renunţă la fronierele interne tradiţionale, competenţa interculturală devine, pe bună măsură, competenţa-cheie a secolului al XXI-lea. Crescut şi educat într-un stat multietnic, absolventul de gimnaziu sau de liceu are şanse de a intra, eventual, în contact cu reprezentanţii unor culturi străine din afara ţării. Fie că îndrumă pe stradă un turist rătăcit sau pleacă la studii ori la muncă în străinătate, acest absolvent de ieri va avea nevoie de un set de cunoştinţe, deprinderi şi, mai ales, atitudini care îi vor permite să contacteze paşnic, eficient, civilizat cu reprezentanţii altor culturi. Persoanele provenind din culturi diferite posedă, de regulă, mai multe trăsături sau perspective comune. Aceste similitudini ajută la construirea înțelegerii şi a respectului reciproc. Cu toate acestea, frecvent se constată diferențe importante, puternic înrădăcinate în felul de a fi şi de a vedea lumea al fiecăruia, care ne influenţează atitudinile, comportamentul, prioritățile, rutina cotidiană. Când aceste diferențe nu sunt recunoscute și acceptate, ele pot provoca neînțelegeri, frică și tensiuni. În general, competența interculturală presupune:

• adaptarea la diferențele culturale, prin sporirea sensibilităţii interculturale;
• valorificarea perspecivelor multiple;
• abilitatea de a se comporta adecvat într-un context cultural străin.

Competența interculturală se referă la interacțiunea dintre indivizi, nu sisteme, cum ar fi culturile corporative sau naționale. Totuși, fiecare contact interpersonal are loc într-un cadru definit de predispozițiile și normele prezente în sistemul dat. Pentru a interacţiona adecvat cu persoane care fac parte din sisteme diferite de al nostru, este necesar să le cunoaştem şi să le înţelegem paricularităţile. Din această cauză, nu putem separa competenţa interculturală de cea culturală.

Competența interculturală se formează prin toate dimensiunile educației, prin diferite arii curriculare și activități extracurriculare. Ea rareori este formalizată în subiect concret de învățare, mult mai des fiind dezvoltată indirect, prin crearea unor contexte specifice, noi, profesorii, urmînd să le oferim elevilor modele practice de comportament în acest sens. Observarea, imitarea și replicarea comportamentelor respective de către elevi deseori au o valoare mai mare decât discuțiile despre necesitatea respectării diversității. Prin propriul comportament, profesorul, conșient sau inconșient, inluențează pozitiv sau negativ formarea competenței interculturale la elevi. În acest context, fiecare dintre noi ar trebui să se întrebe: „În ce măsură am dezvoltată competența interculturală? Ce modele comportamentale observă discipolii mei?”.

Chiar dacă procesul de formare a competenței interculturale își poate găsi un cadru propice pe oricare dintre palierele educației (formal/nonformal/informal),  fundamentul acestei competențe este asigurat, în principal, prin intermediul activităților instructiv-educative derulate în scoală.

Reprerele care orienteză munca profesorilor în acest sens vizează formarea capacității de :

• a coopera cu colegii pentru soluționarea sarcinilor primite;
• a construi împreună cu ceilalti elevi un cod comportamental comun, priivnd reacțiile lor în situații de credințe, norme, principii, divergențe de opinii;
• a conștientiza caracteristicile propriei persoane, caracteristici derivate din mediul cultural de proveniență și a le valorifica în contexte corespunzătoare;
• a observa și a evalua comportamentele colegilor, în vederea raportării comparative la acestea;
• a stabili anumite repere (modele de personalitate, elemente simbolice) și a le urmări pe parcursul evoluției proprii;
• a se adapta și integra într-un colectiv, în medii interculturale;

Facilitând realizarea acestor achiziții, cultivând sistematic valorile circumscrise educației interculturale, deschiderea față de celălalt, toleranța, respectul pentru diversitate, acceptarea celuilalt, diferit de sine, etc., profesorii demonstrează eficiența propriei competențe interculturale și transformă diferențele dintre elevi în surse ale dezvoltării, individuale și de grup.

Bibliografie 
1.  Cucoș, C. – ”Educația. Dimensiuni culturale și interculturale” - , Ed. Polirom , Iași 2000;

2. Dasen, P.; Perregaux, C.; Rey, M. – „Educaţia interculturală”, Ed. Polirom, Iaşi 1999;
3. Mara, D. - ”Dimeniunile interculturale ale educației”- , Casa Editorială Tribuma, Sibiu, 2008;
4. Nedelcu, A. – ”Fundamentele educației interculturale. Diversitate, minorități, echitate” ;