Familia îndeplineşte un rol important în dezvoltarea personalităţii copilului, prin modul în care încearcă să îl educe şi să îl formeze. Astfel, influenţele familiei determină stima de sine, ajută la conturarea unei imagini de sine a copilului, la dezvoltarea de aptitudini, la interiorizarea de valori şi modele comportamentale.
Ca mediu social, familia reprezintă locul în care copilul este îngrijit, educat, educația în familie precedând-o pe cea instituțională. Copilul, în primii ani de viață, este dependent de părinți, iar aceștia nu trebuie să fie preocupați doar de latura fizică a îngrijirii lui, ci să aibă în vedere educația psiho-socială, corelând posibilitățile fizice cu cele psihice.
Comunicarea in cadrul unei familii descurajează problemele de comportament ale membrilor ei. Copiii care vor învață de mici cum sa își rezolve dilemele apelând la ajutorul părinților, cum sa scape de anxietate si furie discutând despre asta, vor continua sa facă la fel in adolescenta si nu vor fi predispuși la acte distructive si violente, la a face abuz de substanțe (fumat, alcool, droguri).
Copiii depind de părinți pentru protecție, pentru satisfacerea nevoilor de baza, in familie se formează sentimentul de apartenenta, siguranța ca suntem iubiți, care transforma orice persoana intr-una fericita. O relație familiala sănătoasă înseamnă adesea obiceiuri alimentare si de viața sănătoase. Daca suntem învățați din copilărie sa ne gătim singuri mâncarea, sa consumam fructe si legume, sa bem apa si sa facem mișcare, vom creste mai sănătoși si vom ajunge adulți care au – la rândul lor – o familie sănătoasă.
Educația în familie pune bazele dezvoltării psihice a copilului, iar educația sa la nivel psihic trebuie să urmărească pas cu pas evoluția fizică, urmărindu-se concomitent educația intelectuală, morală în scopul formării caracterului.
Cel mai important rol în evoluția psihică a copilului îl au exemplele pozitive din familie, deoarece la această vârstă, rolul exemplului este foarte important.
De familie depinde dezvoltarea judicioasă a maturizării psihice a copilului. Primele impresii despre lume și viață, despre fenomenele din natură și societate, copilul le primește în familie. Astfel, prin comunicarea continuă cu membrii familiei, el își însușește limbajul, care cu timpul devine un puternic instrument al dezvoltării sale psihice.
Părinții își învață de timpuriu copiii să înțeleagă ce este bine, ce este rău, ce este permis sau ce este interzis. Pentru unele fapte și acțiuni, părinții își laudă și încurajează copiii, în timp ce pentru altele sunt dojeniți.
Procesul educării morale a copiilor este un proces de lungă durată, deși începe încă din familie. Deprinderile de comportament civilizat, atitudinile copilului față de altele, reprezintă de fapt, atmosfera morală în care el a fost crescut, sfaturile și îndemnurile pe care el le-a primit de la părinți, exemplul personal pe care i l-au dat.
În educarea copiilor, un rol foarte important îl are stabilirea unor relații juste între membrii familiei. Ceea ce trebuie să caracterizeze relațiile dintre părinți și copii este stima reciprocă, dragostea părintească rațională față de copii, consecvența și unitatea cerințelor pe care le formulează părinții și ceilalți membri ai familiei față de copii, exemplul personal pe care îl dau cei mari prin atitudinile și faptele lor, încât devin pentru cei mici un exemplu de urmat.
Literatura de specialitate arată că în cazurile în care copiii sunt scutiți de orice fel de griji și eforturi, ei devin egoiști și nu își iubesc cu adevărat părinții, se înstrăinează de ei și nu le vor da o mana de ajutor atunci când se va întâmpla ca aceștia să treacă prin diverse întâmplări. .
Structura interacțiunilor din cadrul familiei devine o parte a personalității individuale. Copilul adopta valorile, normele si practicile familiei sale ca fiind ale sale.
Familia este primul grup de referința al copilului, cu care sunt comparate toate experiențele ulterioare.
Membrii familiei dau copilului primele noțiuni în ceea ce privește rolurile în cadrul societății. Atât mama cât si tatăl, prin rolurile lor în aceasta lume, oferă copilului un model referitor la ce înseamnă aceasta si cum anume se trăiește aceasta. Paul Osterrieth vede familia ca prim si vital instrument de reglare a interacțiunilor dintre copil si mediul sau social si fizic. Sub aspect educativ, aceasta funcție a familiei operează în doua direcții capitale: socializarea si individualizarea copilului. Familia orientează integrarea lui sociala, precum si trebuința lui de a se
autodefini, de a se constitui ca personalitate unica si autonoma, armonizata cu viața si interesele societății.
Un rol deosebit de important al familiei se referă la atmosfera familială în care copilul se dezvoltă. Cei mici învaţă mai degrabă din comportamentele observate zi de zi de la părinţi, decât din vorbele pe care aceştia le spun.
De asemenea, copilul va extinde imaginea sistemului familial din care face parte şi asupra mediului social în care se va dezvolta. Astfel, copilul poate creşte cu imaginea unui mediu social instabil, ce îl va determina să fie nesigur pe sine şi să aibă dificultăţi de relaţionare.
În timpul acestei perioade de viaţă copilul experimentează încrederea sau neîncrederea faţă de lume. Dacă nevoile lor sunt îndeplinite cu dragoste, ei vor înţelege că lumea este un loc plăcut, în care se întâmplă de obicei lucruri bune. Astfel, încrederea va deveni parte a caracterului copilului .
De asemenea, stilul de viaţă al părinţilor, ce influenţează dezvoltarea copilului în perioada intrauterină poate provoca tulburări copiilor, ducând la comportament dezadaptativ (sindrom alcoolic fetal, stres, fumat, mediu haotic de viaţă).
Stilul educativ al familiei influenţează dezvoltarea inteligenţei copilului, vârsta critică pentru dezvoltarea intelectuală a celui mic se situează înaintea împlinirii vârstei de 4 ani, având apogeul în perioada cuprinsă între patru şi opt luni.
În perspectiva lui Jean Piaget, dezvoltarea cognitivă a copilului este favorizată de un mediu ce conţine stimuli care perturbă sistemul cognitiv existent, dar şi de regularităţi ce reechilibrează sistemul perturbat.
Dezvoltarea cognitivă a copilului este influenţată de nivelul de coeziune al familiei, în special în ceea ce priveşte acordul/dezacordul referitor la recompense şi sancţiuni.
Elisabeta Stănciulescu susţine că familiile structurate care oferă posibilitatea copiilor de a-şi dezvolta individualitatea într-un cadru normal, oferă condiţii pentru dezvoltarea cognitivă propice.
De asemenea, performanţa școlară este asociată cu afecţiunea şi susținerea parentală, dar şi cu controlul şi exigenţa în ceea ce priveşte reuşita şcolară.
În primii ani ai dezvoltării copilului, familia este esențiala pentru dezvoltarea copilului si este o sursa primara de dragoste si afecțiune. Familia este cea care ar trebui sa împlinească aproape toate nevoile de creștere si dezvoltare, atât fiziologice, cat si psihologice ale copilului.
Familia care își îndeplinește în mod corespunzător toate funcțiile sale este o familie normala. Familia carențată (dezorganizata) nu-și îndeplinește integral si corespunzător funcțiile (ne referim la întregul ansamblu al funcțiilor).
Deoarece familia este prima instanța de socializare, care contribuie la integrarea sociala a individului si însușirea de către acesta a rolurilor sociale ce urmează a fi îndeplinite în diferite situații, putem spune ca nevoia unei familii complete, în deplinătatea exercitării funcțiilor sale recunoscute in societate, este esențială. Familiile dezorganizate nu-si mai pot îndeplini rolul care le revine în educația copiilor.
Climatul familial coerent, echilibrat, securizant satisface trebuințele de siguranța, dragoste, afirmare, trebuințele de apartenenta si prestigiu. Anumite evenimente stresante, neînțelegeri, eșecuri, boli pun la încercare unitatea, echilibrul si armonia vieții de familie, dar resursele de coeziune, izvorâte din calitatea de fond
a relațiilor interpersonale, permit depășirea situațiilor de impas, restabilirea unității, echilibrului si armoniei vieții de familie. si dezvoltare, atât fiziologice, cat si psihologice ale copilului.
În viaţa de familie un rol deosebit îl are crearea unui climat sau mediu familial optim, bazat pe înţelegere şi dragoste. Căminul familial, casa în care trăim, este un spaţiu cu totul aparte, deosebit de important pentru viaţa conjugală a soţilor, dar pentru creşterea şi educarea copiilor. Climatul, mediul familial are cel puţin trei dimensiuni: factor de coagulare în plan afectiv, loc de ocrotire, de siguranţă şi spaţiu eterogen pentru învăţarea primelor experienţe de socializare.
Climatul familial este sinonim cu atmosfera sau moralul familiei. Acest climat poate fi pozitiv sau negativ. Influentele educative exercitate de părinți depind in mare parte de sensul pozitiv sau negativ al acestuia.
Astfel ca achizițiile psiho-comportamentale realizate de copii sunt influențate de climatul familial. S-a demonstrat ca aceleași influente educative pot avea efecte diferite asupra copiilor in funcție de climatul familial in care acestea se exercita
Conceptul unui mediu pozitiv de creștere a copilului contribuie la dezvoltarea timpurie a mecanismelor cognitive, nivelului funcțional, emoțional și relațional. Cu cât experiența cotidiană a copilului este mai bogată, cu atât capacitatea lui de a răspunde și de a se adapta noilor condiții este mai înaltă, de aceea valorificarea potențialului trebuie realizat într-un mod firesc.
Climatul familial poate fi analizat după mai mulți indicatori, cei mai importanți fiind următorii:
· modul de raportare interpersonal al pǎrinților (nivelul de apropiere si înțelegere, acordul sau dezacordul în legăturǎ cu diferite probleme);
· ansamblul de atitudini ale membrilor familiei in raport cu diferite norme si valori sociale;
· gradul de coeziune al membrilor grupului familial;
· modul in care este perceput si considerat copilul;
· modul de manifestare a autoritǎții pǎrintești (unitar sau diferențiat
· gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor;
· nivelul de satisfacție resimțit de membrii grupului familial;
· dinamica apariției unor stări conflictuale si tensionale;
· modul de aplicare a recompenselor si sancțiunilor;
· gradul de deschidere si sinceritate manifestat de membrii grupului familial.
Climatul familial pozitiv favorizeazǎ îndeplinirea tuturor funcțiunilor cuplului conjugal si grupului familial la cote înalte de eficiențǎ.
Climatul familial determinǎ, pe de o parte, eficiența influențelor educative, iar pe de altǎ parte, are un rol important in creșterea si dezvoltarea copilului si adolescentului. În descrierea si clasificarea unor tipuri de climat familial, există mai multe criterii:
· criteriul integrǎrii sociale a familiei;
· criteriul deciziilor și a planificǎrii vieții de familie pe termen lung sau scurt;
· criteriul structurii interne a familiei, respectiv natura raporturilor intrafamiliale unde regǎsim familii cu relații interne de tip autoritar si chiar opresiv, anarhice si democratice;
· criteriul schimburilor în familie, care pot fi de mai multe categorii: amicale, destinse sau, dimpotrivǎ, agresive, criteriul autodefinirii familiei ca și grup social, unde regǎsim tipul familiei fǎrǎ autodefinire, tipul familiei cu „secrete”, tipul familiei nepǎsǎtoare si tipul familiei „lucide”;
Oamenii poartǎ întreaga viațǎ imprimatǎ în starturile profunde ale personalitǎții, schema socio-afectivǎ pe care au absorbit-o in momentul contactului conștient cu lumea. Cheia modului de a vedea, de a simți, de a stabili raporturi cu ceilalți membri ai societǎții trebuie cǎutatǎ în particularitǎțile mediului originar, deci în particularitǎțile conviețuirii cu cei care au format familia. Acolo este locul unde copiii au construit prototipuri pentru toate relațiile umane fundamentale, cum ar fi relațiile de supra sau subordonare, de complementaritate, de reciprocitate, acolo se descoperǎ comportamentele sociale elementare, cum ar fi apǎrarea drepturilor proprii și respectarea drepturilor altora.
Schema fundamentală a perechii heterosexuale, a grupului familial, a creșterii copiilor se formează prin modelul relațiilor dintre pǎrinți, pe modelul relațiilor dintre aceștia si copii. S-a subliniat faptul că cea mai mare parte dintre pǎrinți educă așa cum au fost educați.
Dar familia nu oferǎ numai premisele socializǎrii. Ea oferǎ copilului si posibilitatea de a se defini pe sine, prin jocul comparațiilor, al intimitǎților, al rivalitǎților, de a-si însuși modele la care individualitatea sa in formare se poate referi in mod constant, posibilitatea de a-si descoperi, cu alte cuvinte, poziția proprie in universul social. Grupul familial joacǎ deci acelașii rol si in cucerirea coerentei personale.
Mama este termenul de referintǎ al celor dintai raporturi pe care copilul le statorniceste cu viata si cu lumea. „Primul mediu al copilului, dupǎ nastere, se limiteazǎ la mamǎ, care e totul pentru el. Copilul depinde in asemenea mǎsurǎ de mamǎ, incat fǎrǎ indoialǎ cǎ se diferentiazǎ de ea cu greutate, iar mama ia numai treptat, in ochii lui, aspectul unui obiect precis si definitiv, pe mǎsurǎ ce copilul isi dǎ seama cǎ se deosebeste de dansa”.
Afecțiunea maternă este oxigenul psihic al copilului. În contact cu mama, in fuziunea afectivă cu gestul de tandrețe al acesteia, copilul isi gǎseste sprijinul necesar, încrederea in sentimentul dinamogenic al securitǎții si echilibrului.
Primul zâmbet al copilului este aurora zilei lui de mâine, este prima licǎrire a unei conștiințe de altul. Copiii lipsiți de afecțiune în aceastǎ fazǎ preverbalǎ a vieții rǎmân vulnerabili, atât organic, cât si psihic, pe tot parcursul vieții. De aceea, simpla îngrijire fizicǎ, acasǎ sau în creșǎ, a copilului, nu este suficientǎ.
Lipsit de autonomie, copilul are nevoie de protecția constantǎ, totalǎ a altcuiva. Certitudinea cǎ mijloacele sale de existentǎ sunt asigurate si mai ales certitudinea cǎ cineva il poate asista in permanentǎ joacǎ un rol important in formarea echilibrului sǎu psihic. Ea creeazǎ starea de destindere, seninǎtatea care bareazǎ aparitia anxietǎtii, specificǎ la copiii nesecurizati. Pentru sugari, prezenta aceleiasi persoane, mama, a aceluiasi obraz, a aceluiasi suras este creatoare de sigurantǎ si incredere. Fiecare din noi a putut constata catǎ neliniste, catǎ neplǎcere, cate plansete trezeste, la majoritatea sugarilor, plecarea mamei, aparitia unei figuri strǎine, oricat s-ar strǎdui acel strǎin sǎ capteze increderea lui. Substituirea prezentei mamei inseamnǎ pentru sugar pierderea protectiei vitale; sugarul nu se bucurǎ decat cu rare exceptii de prezenta altei persoane, si numai de prezenta acelei persoane langǎ care el a experimentat sentimentul de protectie si sigurantǎ.
Această protecție, întotdeauna personificată, identificată prin urmare în ființa cuiva, este elementul care stă la baza dezvoltării afectelor copilului.
Deși nu-și recunoaște încǎ mama, sugarul, având înainte obrazul ei, reacționeazǎ la o formă (in sens gestaltist), dovedind cǎ este în stare de o opțiune semnificativǎ dependentǎ de sentimentul de sigurantǎ si de protectie pe care il inspirǎ acest obraz.
Când sugarul urmǎrește cu ochii fiecare mișcare a mamei, când ajunge sǎ izoleze, cu ajutorul figurii mamei, un „Gestaltsignal”, el izbuteste sǎ distingǎ numai datoritǎ acestei figuri, din masa haoticǎ de lucruri lipsite de semnificatie, un element care va deveni apoi tot mai semnificativ.
Mama îndeplinește, prin urmare, o funcție primordialǎ și fundamentalǎ, întrucât declanșeazǎ mecanismul de cunoaștere și învǎțare.
Se observǎ o contribuție majorǎ a mamei si în instalarea funcției verbale la copil.
Figura tatǎlui se fixeazǎ in constiinta copilului mai tarziu decat cea a mamei, si pe mǎsurǎ ce trece timpul cele douǎ prezente tind tot mai mult sǎ se echilibreze.
Se recunoaste in general, cǎ spre deosebire de rolul mamei, care este direct, rolul tatǎlui opereazǎ si sub forme difuze, indirecte, in primul rand prin influenta pe care tatǎl o exercitǎ asupra mamei, asupra sentimentelor sale de sigurantǎ si incredere, asupra echilibrului sǎu interior, prin contributia de cele mai multe ori hotǎratoare la asigurarea conditiilor economice ale familiei, la formarea si stabilitatea climatului familial.
Cu privire la rolul direct al tatǎlui, la început, prezenta paternǎ constituie pentru copil o simplǎ dublare a prezentei materne, pe care o secundeazǎ și uneori o substituie. Tatǎl introduce, prin aparitia sa, o notǎ nouǎ in sentimentul initial de contopire a copilului cu mama. El ar adǎuga, prin urmare, un element exterior si diferit, un element de discriminare si diferențiere. El își exercitǎ, totusi, destul de timpuriu, funcția esențialǎ, care este aceea de a reprezenta in familie si mai ales fațǎ de copil.
Rolul de model al tatǎlui are aspecte mult mai pregnante decât rolul de model al mamei. Distincția a fost subliniatǎ de altfel si de Freud. „Copilul mic – scrie acesta – manifestǎ un mare interes pentru tatǎl sǎu: ar dori sǎ devinǎ si sǎ fie ceea ce este tatǎl sǎu, sǎ-l inlocuiascǎ din toate punctele de vedere”.
Spre deosebire de prezenta tatǎlui, prezenta mamei apare mai ștearsǎ, mai securizantǎ si deci mai puțin generatoare de frǎmântǎri și semne de întrebare.
Modelul mamei opereazǎ ca atare prin infiltrare lentǎ, care probabil cǎ tocmai de aceea pǎtrunde si mai adânc. El influențeazǎ cu precǎdere infrastructura afectivǎ si în bunǎ parte conduitele de relatie ale copilului.
Ar fi greșit, ca pe temeiul celor discutate pânǎ aici cu privire la rolul pǎrinților sǎ procedǎm la discriminǎri radicale, care are tinde sǎ izoleze funcțiile mamei de funcțiile tatǎlui. De fapt, aceste douǎ aspecte sunt de nedespǎrtit in prestatia pǎrinteascǎ si ele trebuie integrate de fiecare din pǎrinti: fermitatea tatǎlui, pentru a nu cǎdea in asprime si rigiditate, trebuie sǎ fie afectuoasǎ; afectiunea mamei, pentru a evita indulgenta excesivǎ, cere fermitate.
Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege extrovertirea unei persoane în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea, cineva crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu. Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul tinerilor (şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.’’
Atmosfera căminului familial primeşte o mare încărcătură afectivă dacă dragostea se dăruieşte reciproc şi dacă fiecare persoană din familie doreşte să fie prima care să poată oferi acest lucru. Această întrecere în dragoste generează respectul şi deschide dialogul între părinţi şi copii, chiar în cele mai delicate şi mai grele momente pe care le traversează familia. Un climat afectiv, creat cu măsură şi înţelepciune de către părinţi în casă, se constituie în prima şcoală la care copilul învaţă să pună relaţiile dintre membri unei comunităţi sub semnul armoniei şi echilibrului, nu sub cel deşănţat al egoismului, urii şi furiei. Odată însuşite aceste lecţii de către copil în familie, se poate sconta că el le va extinde, tot sub această formă, şi în societate.
Concluzionând putem spune, că rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial. „Familia reprezintă matricea primordială a culturii omeneşti. Aici se trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente ale sufletului personal; aici începe copilul să iubească, să creadă şi să sacrifice; aici se alcătuiesc primele temelii ale caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui viitoare; aici devine copilul un om mic, din care mai apoi se dezvoltă.
Impactul educației parentale asupra stării de bine și a dezvoltării ulterioare a copiilor este recunoscut pe scară largă. Multe dintre țările europene susțin că există nevoia de a reduce stresul parental prin sprijinirea părinților în procesul de dobândire a cunoștințelor și abilităților necesare pentru a-și crește copiii într-o direcție pozitivă. Țările membre ale Uniunii Europene oferă sprijin în multe moduri atunci când vine vorba de educația parentală.
BIBLIOGRAFIE
DAFINOIU, I., BONCU, S., (coordonator), Psihologie socială și clinică, Ed. Polirom, Iași, 2014;
OSTERRIETH, P., Copilul si familia, Ed. Didactica si Pedagogica, București, 1973;
VINCENT, R., Cunoașterea copilului, Ed. Didactica si Pedagogica, București, 1972.