Cercetările moderne au demonstrat că randamentul strategiilor de terapie ocupațională este cu atât mai mare cu cât se proiectează mai multe planuri de recuperare aplicabile în exteriorul unor instituții de diverse tipuri ; se preferă preponderent planuri de recuperare aplicabile chiar la domiciliul sau în comunitatea din care face parte subiectul. Selecţionarea şi adaptarea echipamentului reclamă din partea terapeutului un efort substanțial de imaginație, în vederea proiectării unor mijloace şi dispozitive adaptate nevoilor copilului. Evaluarea programelor de terapie ocupaţională este o acțiune necesară pentru a măsura eficienta intervenției procedurilor utilizate de terapeut. Frecvent, sunt folosite două forme de evaluare: evaluarea intermediară şi evaluarea finală. Se urmăresc în principal următoarele aspecte: eficienta planului terapeutic; necesitatea modificării/ameliorării planului de intervenție;identificarea momentului când se poate întrerupe aplicarea planului de intervenție ; analiza rezultatelor procesului terapeutic în ansamblul său. În terapia ocupațională modernă, pentru alegerea condiţiilor de desfăşurare a procesului de intervenţie specialiştii trebuie să tină seama de specificul diagnosticului subiecţilor, caracteristicile spatiului în care se desfășoara activitățile terapeutice, tipul metodelor şi mijloacelor folosite, componenţa echipei de interventie, structura procedurilor de evaluare, natura obiectivelor stabilite şi coerenţa planului de interventie.
Majoritatea specialistilor, atât din domeniul medical, cât şi din cel educational, consideră că principalele forme de ocupatii ale fiintei umane sunt: munca, jocul şi activitătile de viata cotidiana. Activităţile de muncă includ, în general, toate formele de activităţi productive, indiferent dacă sunt recompensate sau nu. Activităţile productive sunt cele care oferă bunuri sau servicii, cunoştinţe sau idei, contribuind, în final, la progresul societăţii. Ele determină dezvoltarea personalităţii în ansamblul său. Activităţile de muncă, prin specificul lor, contribuie la structurarea statului şi rolului persoanei, recunoscute din punct de vedere social. Acest fapt determină instalarea unui echilibru psihic care duce la creşterea încrederii în sine şi contribuie, în final, la o autoestimare pozitivă cu efecte benefice asupra persoanei. Munca cu ajutorul uneltelor ajută la dezvoltarea membrelor superioare şi contribuie la progresul capacităţilor de coordonare individuale, determinând o bună integrare în mediul de viaţă. Efectele pozitive ale activităţilor de muncă sunt vizibile, mai ales la handicapaţi. Recuperarea deficienţelor acestora este necesar să cuprindă activităţi de muncă şi de profesionalizare, încă din fragedă copilărie, de pe băncile şcolii, iar mai târziu, în cazul imposibilităţii integrării lor într-o profesiune, este necesar să fie menţinuţi în cadrul unor activităţi de ergoterapie. În general, fără activităţi de natură ocupaţională, personalitatea umană, indiferent dacă este handicapată sau nu, regresează. Activitatile ludice, prin functiile lor, detin un rol esential in socializarea persoanei,in vederea integrarii ei optime in societate. De aceea ,ludoterapia este una din componentele deosebit de importante de terapie ocupationala si trebuie utilizata din plin in procesul terapiei complexe a scolarilor handicapati. Jocul ca modalitate de relatie intre individ si lumea obiectivelor si a relatiilor constituie formula primara a actiunii umane, o forma de organizare a cognitiei si, implicit o cale de organizare a cunoasterii. Intr-o anumita perioada de viata, majoritatea relatiilor obiectuale se stabilesc in cadrul jocului.
J.Piaget sugera ca jocul reprezinta cea mai pura forma de asimilare,prin asimilare copilul incorporeaza in modalitatile existene ale gandirii intamplari,obiecte sau situatii. Ca ,,asimilare pura’’, jocul nu era considerat atat o modalitate a dezvoltarii cognitive, cat o reflectare a nivelului prezent de dezvoltare cognitiva a copilului. Piaget descrie trei stadii in dezvoltarea jocului: stadiul jocului practi-copiii dobandesc abilitati motorii de baza inerente activitatilor de fiecare zi; stadiul jocului simbolic-permite exersarea actiunilor pentru valoarea lor reprezentativa; stadiul jocului cu reguli-coordonare sociala si o intelegere de baza a relatiilor sociale;regulile si regulamentele sunt impuse de grup, iar structura conducatoare rezulta din organizarea colectiva. Jocul poate fi folosit pentru a diagnostica conflicte psihologice,fiind binecunoscuta capacitatea jocului de a deveni simbol al tendintelor, dorintelor sau conflictelor copilului. Formele de joc au menirea sa intercepteze tulburarile de comportament ce pot fi declansate de inhibarea instinctelor, ceruta de societate. Utilizarea jocului, ca activitate organizată de terapie ocupaţională, a fost subliniată de cercetările a numeroşi specialişti psihologi, pedagogi şi terapeuţi ocupaţionali. Rolul important pe care-l deţine jocul pentru dezvoltarea senzorială, motrică, cognitivă şi socială a copilului este pus în evidenţă de lucrurile unor psihologi străini de renume, ca J.Piajet, J.Chateau, H.Wallon, şi români ca Ursula Şchiopu şi E.Verza. Introducerea jocului, ca metodă, este cu atât mai importantă cu cît copiii cu deficienţe, în special cei instituţionalizaţi, au mai puţine posibilităţi de a se juca. „Jocul solitar îşi aduce doar o mică contribuţie la dezvoltarea acestor copii şi doar prin jocul de grup ei pot obţine stimularea necesară pentru o dezvoltare optimă”. Jocul, ca activitate, este constituit dintr-o gamă diversă de acţiuni şi comportamente ludice specifice, care se desfăşoară de la vârsta copilăriei până la bătrâneţe. La vârsta copilăriei, comportamentele ludice au un caracter manipulativ, explorator şi creativ. În adolescenţă, aceasta se transformă în sporturi, competiţii, ritualuri şi hobby-uri.
La maturitate cresc în importanţă comportamentele specifice jocurilor de societate. La bătrâneţe, acestea se transformă în principala modalitate de comportament ocupaţional al existenţei.
Practic, putem spune că jocurile reprezintă principala activitate a copilului şi revin în actualitate în formă schimbată în perioadele de regresie ale vieţii.
Prin funcţiile lor activităţile ludice deţin un rol esenţial în socializarea persoanei, în vederea integrării ei optime în societate. Activităţile de viaţa cotidiană cuprind o gamă largă de acţiuni. Acestea includ formarea de comportamente implicate în autoîngrijire, întreţinerea locuinţei, precum şi folosirea serviciilor din comunitate. Prin toate activităţile de acest gen se asigură, în fond, realizarea sarcinilor curente ale existenţei, indispensabile supravieţuirii individului. Putem să ne reprezentăm comportamentele ocupaţionale ca funcţionând de-a lungul unei linii continue, care ne ajută să le diferenţiem între ele. Pe această axă, comportamentele ocupaţionale se desfăşoară în cupluri antagonice: serios-frivol, public – particular, productiv- nefolositor, formal – informal. La una din extremităţi se află comportamentele ludice, care sunt percepute frecvent ca fiind aparent frivole, nefolositoare, particulare şi informale. La cealălaltă extremitate se află comportamentele serioase, folositoare, publice şi formale, reprezentate de muncă. Sarcinile traiului zilnic ale unei persoane se află situate între cele două extremităţi. Activitatile de munca includ toate formele de activitati productive,indiferent daca sunt recompensate material sau nu. Ele sunt cele care asigura bunuri sau servicii,cunostinte si idei, contribuind,in final,la progresul societatii;ele determina dezvoltarea personalitatii in ansamblul sau;contribuie la structurarea statutului si rolului persoanei,recunoscute din punct de vedere social. Acest fapt determina instalarea unui echilibru psihic care duce la cresterea increderii in sine si contribuie,in final, la autoestimare, cu efecte pozitive asupra persoanei.
Principalele obiective ale terapiei ocupaționale sunt înlăturarea tulburărilor funcționale pasagere simple sau multiple, prezente într-o serie de afecțiuni, în care este necesară reeducarea gestuală,deci recuperarea unui deficit motor, reeducarea mijloacelor de exprimare, implicând vorbirea, atitudinea și comportamentul; restabilirea independenței deficientului sub aspect psiho-somatic; creșterea performanței ocupaționale pentru muncă și distracție; prevenirea injuriilor și a disfuncțiilor; menținerea sănătății generale vizând dezvoltarea armonioasă a copiilor și creșterea calității vieții. Desfăşurarea procesului de terapie ocupatională are în vedere următoarele obiective: dezvoltarea, mentinerea şi recuperarea nivelului de functionare al organismului fiecărei persoane;compensarea deficientelor functionale prin preluarea functiilor afectate de componentele valide ale organismului persoanei ;prevenirea destructurării anumitor functii ale organismului ; inducerea unei stări de sănătate şi încredere în fortele proprii ale persoanei. Un plan de intervenţie din domeniul terapiei ocupaţionale pentru elevii cu cerinţe speciale trebuie să cuprindă in detaliu activităţi din cele trei domenii, fundamentale de acţiune :
a) activităţile de viata cotidiană trebuie să includă acţiuni precum pieptănatul, spălatul dinţilor, îmbrăcatul, hrănitul, care conduc la autonomia personală; de asemenea, sunt vizate actiuni care urmăresc folosirea mijloacelor de transport în comun, a telefonului, efectuarea de cumpărături, reguli de politete în societate etc.;
b) activitătile de muncă pot include îngrijirea hainelor, pregătirea mesei, intretinerea casei sau a spatiului de locuit, gestiunea financiară, cultivarea deprinderilor de muncă în activităti productive etc. ;
c) activitătile de joc şi loisir pot viza în principal explorarea diverselor categorii de jocuri accesibile persoanei, obtinerea de performante în anumite jocuri sau activităti recreative, mergând până la trezirea interesului subiectului pentru anumite hobby-uri; se urmăreşte şi participarea la anumite tipuri de spectacole specifice vârstei, la competitii sportive, cercuri pe domenii, activităti culturale desfăşurate la nivelul comunitătii.
Interventia organizată pe aceste directii determină formarea de deprinderi şi capacităti în conformitate cu scopul urmărit al programului de interventie, producand modificări la nivelul componentelor senzoriomotorii, cognitive şi psihosociale ale persoanei. Modificările din componenta senzorio-motorie se referă la: integrarea senzorială cu accent pe dezvoltarea sensibilitătii, formarea perceptiilor kinestezice, a schemei corporale, localizarea spatială etc. ; zona neuromusculară care cuprinde realizarea reflexelor, a tonusului muscular, dezvoltarea lateralitătii, antrenarea motricitătii generale şi fine etc. ; controlul şi coordonarea mişcărilor, în general, şi a mişcărilor fonoarticulatorii implicate în folosirea limbii, în particular. Exersarea componentelor cognitive urmăreşte dezvoltarea activitătilor de cunoaştere, orientarea în spatiu şi timp, activizarea atentiei şi a memoriei, formarea notiunilor, folosirea individuală a conceptelor, rezolvarea de probleme. Educarea componentelor psihosociale ale persoanei se referă la asumarea de roluri şi valori existente în mediul social, la cultivarea de interese, imbunătătirea relatiilor sociale, formarea abilitătilor implicate în sustinerea unui proces de comunicare, formarea deprinderilor de autogospodărire şi a capacitătilor de autocontrol în activitate etc.
Procesul de terapie ocupatională este deosebit de complex, iar desfăşurarea lui în mod ştiintific necesită parcurgerea următoarelor faze:
· evaluarea şi interpretarea nevoilor subiectului;
· planificarea interventiei ;
· selectionarea şi adaptarea echipamentelor folosite ;
· înregistrarea şi evaluarea progreselor realizate.
Evaluarea este focalizată pe următoarele aspecte :
a) nivelul motricităţii grosiere şi fine - se referă la caracteristicile mişcărilor corpului, precum şi la caracteristicile unor mişcări specifice ca mişcările de prehensiune şi manipulare implicate în actiunile de scriere, tăiat, colorat etc. ;
b) nivelul de dezvoltare a percepţiei mişcărilor - se referă în principal la receptia şi decodificarea stimulilor prin toate categoriile de analizatori (vizual, auditiv, olfactiv, gustativ, proprioceptiv) şi la coordonarea mişcărilor; c) nivelul de dezvoltare a aptitudinilor sociale si de comunicare - se referă la caracteristicile interactiunilor subiectului cu persoanele din jur în diferite situatii, la modul de intelegere a mesajului verbal;
d) caracteristicile activităţilor de viaţă cotidiană - se referă la studierea deprinderilor implicate în igiena şi autonomia personală.
Abilitătile şi competentele necesare adaptării şi integrării sociale sunt rezultatul unui proces continuu de invătare şi antrenament al deprinderilor copilului în situatii diverse de viată.
Desfăşurarea procesului de terapie ocupaţională centrată pe persoanele cu dizabilităţi se compune din intervenţia specialistului în trei domenii fundamentale: formarea deprinderilor de viaţa cotidiană; cultivarea capacităţilor de muncă educarea abilităţilor pentru jocuri ţi altor modalităţi de petrecere a timpului liber. Prin activitatea organizate în cadrul celor trei domenii fundamentate de acţiuni se urmăreşte dezvoltarea personalităţii sub aspect senzorio-motor, cognitiv şi psihosocial. Handicapurile determină instaurarea unor deficite în funcţionarea personalităţii, fapt ce necesită intervenţia prin metodele terapiei ocupaţionale, în vederea restabilirii nivelului maxim posibil de funcţionare ai individului. Cu privire la acest aspect Emil Verza arata ca „terapiile ocupaţionale sunt de mai multe feluri, dar pentru handicapaţi, cele mai semnificative se referă la ludoterapie, muzico-terapie, terapia prin dans şi ergoterapie”.
Programele de terapie ocupaţională, este util să se structureze în mod adecvat stadiilor de vârstă în care se află subiecţii cărora li se adresează.
Astfel, în perioada preşcolară, se recomandă să se acorde o atenţie deosebită următoarelor aspecte legate de: evaluarea primară şi stimularea dezvoltării funcţiilor şi proceselor psihice aflate în curs de materializare la copil; utilizarea activităţilor ludice pentru stimularea personalităţii copilului, în ansamblul său; formarea unei imagini de sine adecvate şi stimularea motivaţiei pentru diverse activităţi formative.
În mica şcolaritate se va continua evaluarea permanentă a performanţelor copilului, urmata de stimularea permanentă a dezvoltării sale. O atenţie deosebită va trebui acordată plasării copilului într-un mediu corespunzător capacităţilor sale cognitive şi tipului său de handicap.
Activitatea terapeutului ocupaţional se va axa, în principal, pe aspecte legate de : îmbunătăţirea motricităţii fine şi generale, accentul punându-se pe formarea unui comportament motric adaptat esenţial în acesta perioada de vârsta; formarea unor deprinderi de viaţa cotidiană, care să asigure integrarea adecvată în mediul existenţial; stimularea dezvoltării cognitive în ansamblul său.
În perioada adolescenţei accentual este indicat să se deplaseze către evaluarea capacităţilor de profesionalizare ale individului. Se va acorda o atenţie deosebită organizării unor activităţi implicate în şlefuirea deprinderilor de viaţa cotidiană şi legate de o corecta educaţie sexuală, fără falsa pudoare.
Contribuţia muzicii la îmbunătăţirea motricităţii voluntare este deosebit de importantă, mai cu seamă la retardaţii mintal unde, cu cât profunzimea handicapului este mai mare, deficitul de motricitate este mai mare.
În această ultimă situaţie se poate afirma cu certitudine că, muzica exercită un rol terapeutic corespunzător, major. Se poate conchide, pe o bază experimentală solidă, că retardaţii mintal trebuie, în permanenţă, să răspundă la muzică în vederea ameliorării psihomotricităţii lor, prin simple mişcări al membrelor corpului sau alergare. Mişcarea pe fond muzical este bine să se desfăşoare în următoarele etape: ascultarea bătăilor într-o tobă, punerea în mişcare la zgomotul produs de aceasta şi oprirea la încetarea sa; executarea de mişcări pe ritmuri de tobă, acestea pot porni de la paşi mici şi pe măsura accelerării ritmului se trece la sărituri şi chiar alergări; desfăşurarea de mişcări pe anumita melodii, folosind modelul anterior; executarea de jocuri de mişcare pe acompaniament muzical; executarea de dansuri simple cu mişcări ample; interpretarea unor dansuri în mod creativ, cu alegerea liberă a ritmului şi timpului de mişcare, cu intervenţia minimă din partea profesorului. Evaluarea progreselor făcute de copil se poate face cu ajutorul unor scări de evaluare standardizate sau prin intermediul unor fişe în care se notează stadiul dezvoltării deprinderilor copilului înainte şi după parcurgerea diferitelor categorii de exerciţii muzicale. Din succinta trecere în revistă a procedeelor folosite în învăţarea muzicii la handicapaţii mintal, rezultă că, între activitatea de formare a deprinderilor muzicale şi meloterapie, diferenţele pot exista mai ales în plan teoretic, în plan practic – metodologic ele se întrepătrund.
Muzicoterapia are menirea de a realiza la copii performante ale gândirii, cum sunt: supleţea, independenţa, creativitatea.
Prin cântec, ei îşi formează capacitatea de a analiza şi diferenţia din ce mai exact sunetele muzicale, structurile ritmico – melodice, participând activ şi conştient la interpretarea lui. Totodată, gândirea se dezvolta în condiţiile în care muzica oferă un cadru cât mai plăcut şi atrăgător activităţilor desfăşurate. Mai mult ca orice stimul exterior, muzica trezeşte şi întreţine pe o durata mai mare atenţia copiilor, fie prin ritm sau linie melodică, fie prin armonie sau text, determinând emoţii profunde, trăiri interioare puternice sau create spontan. Educaţia muzicală influenţează şi anumite aspecte legate de latura socio – comportamentala.
„Astfel, integrarea în colectivitate se realizează cu mai multă uşurinţă prin intermediul muzicii. Practicarea muzicii în cor determina pe copii să se asculte individual, dar şi pe ceilalţi, pot deprinde capacitatea de a asculta interpretări modele ale educatorului sau ale altor copii, de a se autocontrola în vederea interpretării la semnal şi a sincronizării cu corul. Aşa dar, muzica contribuie la educarea spiritului de ordine şi disciplina.
Expresia plastică, desenul, constituie o dimensiune a personalităţii globale, cu o structură şi o existenţă proprie, cu o geneză anumită şi cu un scop funcţional precis stabilit. Desenul, ca formă complexă de expresie, e capabil nu numai de a reprezenta structura formală şi conţinutul personalităţii, ci implicit şi de a-l utiliza în investigare psihodiagnostică.
Neuropsihologia desenului îl prezintă ca pe un proces complex de expresie a personalităţii, cu o reprezentare corticală şi cu aceeaşi valoare ca limbajul verbal (oral şi scris), în raport cu marile funcţii simbolice corticale gnozo - praxologice.
Fundamentul psihologic pentru explicarea naturii neuropsihologice a desenului se referă la:
- Desenul este o funcţie instrumental simbolică a creierului cu aceeaşi valoare ca şi limbajul verbal;
- Desenul are o reprezentare la nivelul anumitor arii corticale;
- Orice leziune produsă la nivelul ariilor corticale ale desenului va determina apariţia unei tulburări specifice de desene;
- Fiind o funcţie neuropsihică desenul poate servi ca formă de analiză psihodiagnostică;
În categoria celor mai frecvente tulburări exprimate plastic şi care au valoare diagnostică se pot enumera:
1. tulburări de formă care reprezintă modificări ale formei fără să schimbe în esenţă forma naturală,
2. tulburările de execuţiei ale formei ce determină aspectul neterminat, rigid, sărac, dezordonat;
3. tulburările de construcţie ale formei care constau în: accentuarea unui element neesenţial; stereotipia formei; omiterea unor elemente esenţiale; culoarea nu vine în sprijinul formei.
4. tulburările de schemă corporală ce se referă la : transparenţa corpului; asimetrii accentuate, disproporţii între diferite segmente ale corpului;
omisiuni sau adăugire de segmente; corpul redat „cu faţa”, iar capul şi picioarele „din profil” ;capul asimetric, deformat, nelegat de gât, cu contur deschis (sus); membrele cu aspect apendicular, asimetrice, supra sau subdimensionate, absenţa unui sau bilaterală; „neoformaţie” – cap dublu, trei mâini, mai multe degete .
5. tulburări ale sensului simbolic al formei - apar cînd se solicită imaginaţia elevului incapabil de a crea sau folosi „forma simbol” şi se referă la: culoarea ce acoperă ilogic toate elementele (ex.: capul are culoarea hainelor); procedee speciale de desen (umbre, pete de culoare) care nu au nici o semnificaţie, sens, simbol.
6. tulburările de compoziţii. Compoziţia este cea mai complexă activitate de desenare la care concură numeroşi factori, cu principii compoziţionale logice; aceşti factori conferă compoziţiei plastice ritm, echilibru, măsură, proporţii, forţă de emoţionare şi de comunicare.
Tulburările ei se referă la : absenţa relaţiilor între forme, detaliu, spaţiu; compoziţie închisă „în plan” desfăşurându-se frontal bidimensional, cu aspect static; repetiţia frecvenţă a figurilor „schemă”, perspectiva afectivă domină perspectivă vizuală inversând raporturile reale dintre elemente; neacordarea importanţei „mediului” caracteristic temei; culoarea nu are rol constructiv sau impresiv, ci exprimă doar trăirile interne ale copilului; plan perceptiv îngust, care dă imagini sărace, lacunare, dezmembrate, ireale.
7. tulburări de culoare. Întreaga armonie a unei lucrări plastice se sprijină pe tonalitatea cromatică dominantă, pe un echilibru dirijat subiectiv. Tulburările se referă la: nerespectarea realismului vizual ;absenţa armoniei cromatice rafinate, tonuri sau nuanţe ;utilizarea ilogică a culorilor (zăpada roşie, păr verde) ;efectul spaţial al culorilor nu este folosit şi desenul este plat, bidimensional, cu aspect dezordonat.
8. tulburări ale spaţiul plastic (relaţionarea structurii compoziţiei cu forma ei totală). Tulburările se referă la : spaţiul gol, deschis, sărac, simplist, static, brut, sumbru; descriptiv, serial, decorativ; spaţiul neechilibrat prin sub sau supradimensionarea formelor.
Valenţele activităţii plastice ale desenului sunt insolubil legate de conceptul de evaluare. În conturarea unei definiţii a actului de evaluare, preocupările se centrează în condiţiile şcolii speciale pentru deficienţi pe aspectele care fac din această o verificare, estimare, sancţionare şi atestare a gradului în care subiectul supus educaţiei s-a apropiat de performanţa ce i-a fost fixată de cerinţele şcolare.