Terapia ocupaţională are la bază concepţia după care activitatea voluntară sau, altfel spus, ocupaţia cu componentele sale interpersonale şi de mediu, poate fi utilizată eficient pentru împiedicarea apariţiei sau ameliorarea disfuncţiilor organismului uman, contribuind, în acest fel, la creşterea adaptării individului la societate. Mai sintetic, putem spune că terapia ocupaţională se preocupă în primul rând de asigurarea sănătăţii şi funcţionării optime a individului uman în mediul său de existenţă. În acest sens Mosey subliniază ideea după care terapia ocupaţională este preocupată în primul rând „să ajute individul să-şi dezvolte deprinderile adaptative ilustrate în comportamente învăţate, care-i permit să-şi satisfacă nevoile personale şi să răspundă cerinţelor mediului".

 În acelaşi timp, această ştiinţă este tot mai mult implicată în asigurarea specificului fiecărei individualităţi în parte, în creşterea şi dezvoltarea fiecărei persoane.

Rolul terapiei ocupaţionale este de a dezvolta însuşiri, calităţi, abilităţi, beneficiarii fiind persoane care au întâmpinat probleme ale capacităţii de funcţionare în orice perioadă a dezvoltării individuale, fizice sau psihice. Spectrul de acţiune al terapiei ocupaţionale include probleme fizice, deci ale corpului, psihice - la bolnavii psihici, cognitive, psihologice şi psihosociale. Practicianul de terapie ocupaţională lucrează cu pacienţi cu dizabilităţi fizice, psihice sau psihologice care pot fi rezultatul unui accident, a unei răniri, boli somatice sau psihice, a unei dereglări emoţionale, a unui conflict sau stări de stres, al unor întârzieri în dezvoltare sau al unor anomalii genetice. Beneficiarul practicianului de terapie ocupaţională poate fi un copil preşcolar cuprins într-un program de intervenţie preventivă (exemplu copiii străzii) sau un copil cu probleme neuropsihice care frecventează o şcoală publică sau adolescenţii dintr-un centru de tratament antidrog sau cu un adult retardat mintal sau cu sechele motorii care a fost antrenat pentru a face o activitate productivă. Un client poate fi un om paralizat în urma unei leziuni a măduvei spinării ca urmare a unui accident sau care a avut un atac cerebral care trebuie să se obişnuiască să trăiască în propria casă, să-şi îngrijească familia, deşi o parte a corpului său nu mai funcţionează normal.

Terapia ocupaţională se adresează şi oamenilor în vârstă unde poate fi aplicată în scop profilactic (de prevenire) încetinind procesul de îmbătrânire prin exerciţiu fizic şi intelectual, cât şi ca terapie caz în care îşi propune să ajute vârstnicul să-şi recapete maximum de independenţă psihologică, fizică şi socială. Parametrii intervenției în terapia ocupaţională sunt determinaţi de dizabilităţile pacientului, respectiv şi practic doar imaginaţia terapeutului, cunoştinţele şi experienţa sa stabileşte limitele şi orientările pornind de la activităţi special concepute cum ar fi ergoterapia până la activităţile ludice, deci jocuri, sport, muzică, grădinărit, dans, computere, îngrijirea animalelor de casă, activităţi casnice sau învăţarea scrisului.

Istoria acestei discipline începe cu mii de ani în urmă şi este confundă cu istoria diverselor forme de ocupaţii cu valenţe terapeutice din cadrul dezvoltării omenirii. Astfel, munca, exerciţiul preponderent fizic, jocul au fost folosite cu câteva mii de ani în urmă pentru calităţile lor curative. Spre exemplu, încă din anul 2600 î.e.n chinezii credeau că bolile se datorează incapacităţii organismului şi de aceea recomandau practicarea exerciţiilor fizice pentru recuperarea sănătăţii.

Ei utilizau anumite exerciţii fizice, de gimnastică medicală, numită Cong-Fu, care asigurau prelungirea vieţii şi determinau, în acelaşi timp, nemurirea sufletului.

Mai târziu, în Grecia Antică, calităţile exerciţiului fizic au fost exemplificate convingător datorită contribuţiei lui Socrate şi Platon. Aceşti înţelepţi ai antichităţii au pus în evidenţă relaţia strânsă dintre starea fizică şi sănătatea mentală. Aristotel, la rândul său, afirma că educaţia corpului trebuie s-o preceadă pe cea a intelectului. În general, foloseau exerciţiul fizic în reuniuni cu caracter social şi cultural, iar spartanii pentru pregătirea militară. Medici, precum Hipocrate şi Galenus, recomandau pacienţilor lor gimnastică aceasta ca o formă de recuperare după boală.

De asemenea în Roma Antică, Asclepius pleda pentru masaj, băi şi exerciţii în scopul îmbunătăţirii sănătăţii. Jocul, altă activitate voluntară importantă, reprezintă o altă preocupare a popoarelor primitive, fapt dovedit de desenele şi sculpturile provenite de la babilonieni, chinezi, egipteni, ş.a.m.d. Spre exemplu inscripţiile egiptene în piatră înfăţişează scene de dansuri şi jocuri practicate de copii şi adulţi, în cadrul sărbătorilor şi festivităţilor.

 Atât egiptenii cât şi grecii, în perioada dinaintea erei noastre descriau petrecerea timpului liber, cât şi jocul ca pe mijloace de tratare a unor afecţiuni. Aurelius recomanda un program de recuperare variat pentru convalescenţi, care includea plimbări, lectură, aruncarea discului, practicarea actoriei, mergând chiar până la participarea la călătorii pe mare, toate acestea ajutând şi grăbind, în final, vindecarea celor aflaţi în suferinţă. Putem observa că savantul respectiv a prevestit, cu mult timp în urmă, domeniile de acţiune şi totodată ramurile de bază ale acestei ştiinţe, şi anume artterapia, ergoterapia şi petrecerea timpului liber.

În Evul Mediu jocul a fost interzis de către biserică, care îi atribuia un anumit caracter demonic, pentru ca, mai târziu, în perioada Renaşterii, valenţele sale curative să fie reconsiderate. Cu privire la muncă şi importanţa sa, amintim faptul că, în Egipt, spre exemplu, chiar şi nobilii erau antrenaţi în activităţi productive, cum ar fi grădinăritul, iar vechii greci recunoşteau valoarea muncii pentru dezvoltarea fizică armonioasă. Socrate spunea că „omul trebuie să se îndemne la muncă voluntară şi nu să se scufunde în răsfăţ şi plăceri, de vreme ce ele nu aduc nici un beneficiu constituţiei fizice sau bagajului de cunoştinţe".

Terapia ocupaţională este un domeniu de intervenţie, care are numeroase aspecte tehnice și metodologice. De asemenea, în procesul evoluţiei sale terapia ocupațională şi-a creat tehnici şi mijloace de evaluare şi intervenire centrate pe ajutorarea persoanelor și copiilor cu cerințe educative speciale în rezolvarea unor probleme particulare. Aceste probleme sunt dificultăţile sau imposibilităţile pe care subiecții le întâlnesc în sarcinile lor zilnice. Ele sunt consecutive unor grave alterări a sănătăţii cauzate de diverse boli, accidente sau handicapuri. Aceste constatări demonstrează, că profesorul-educator și învățătorul-educator care apelează la terapia ocupaţională în munca cu copii cu cerințe educative speciale trebuie să găsească soluţii în raport cu pregătirea şi imaginaţia lor, folosind activitatea cu scop determinat pentru a ajuta subiectul să achiziţioneze noi abilităţi, să-şi îmbunătăţească abilităţile deficitare, să compenseze dizabilităţile funcţionale promovându-se astfel sănătatea şi creşterea calităţii vieţii.

Terapia ocupațională are la bază concepția după care activitatea voluntară poate fi utilizată eficient pentru împiedicarea apariției sau ameliorarea disfuncțiilor organismului uman, contribuind, în acest fel, la creșterea adaptării individului la societate.

 Terapia ocupaționala se constituie într-o activitate care valorifică informații din domeniile anatomiei, fiziologiei, pedagogiei, psihologiei, sociologiei, antropologiei şi, în general, cunoştintele provenite de la majoritatea ştiințelor care studiază comportamentul uman, realizând astfel o sinteză informațională între cunoştințele provenite din diverse ştiinte particulare.

Terapia ocupaţională, fiind o activitate cu scop bine definit, implicarea persoanei în astfel de acţiuni presupune coordonarea între sistemele senzoriale, motorii, cognitive şi psiho-sociale ale individului.

 În terapia ocupaţională activitatea practică este folosită pentru a dezvolta abilităţile de adaptare. Prin ea individul dobândeşte autoritate mediului înconjurător, fapt ce contribuie la dezvoltarea sentimentului de competenţă. Prin competenţă creşte capacitatea de a face faţă problemelor existenţiale, de a-şi îndeplini rolul social prin contactul direct cu factorul uman şi cu mediul. Prin interacţiunea cu aceşti factori individul ajunge să-şi cunoască potenţialul şi limitele sale, cât şi cele ale mediului în care trăieşte. Practicienii de terapie ocupaţională folosesc activitatea practică ca metodă de a ajuta clientul să înveţe o nouă îndeletnicire de a-şi regăsi o aptitudine pierdută, de a compensa o incapacitate şi de a preveni o disfuncţie.

Scopurile terapiei ocupaţionale sunt de a învăţa şi cultiva independenţe individuale, de a căuta căi pentru client ca să-şi recâştige sau să-şi regăsească capacitatea de a funcţiona independent depinzând cât mai puţin de asistenţa oferită de alţii. Unii autori clasifica analitic domeniile de actiune ale terapiei ocupaționale, contribuind astfel la eliminarea unor confuzii şi neclarităti care persistă într-o disciplină aflată într-un amplu proces de formare, oferind în acelaşi timp un ghid de acțiune pentru specialişti. Scopul terapiei ocupaționale exprimat de Popescu, Al. “este primordial cel medical, și apoi cel economic, urmărindu-se efectul terapeutic prin muncă, prin activitate”, iar Sbenghe, T., consideră “ principalul scop urmărit este refacerea mobilității, sub toate aspectele și componentele ei:amplitudine articulară, forță și rezistență musculară, coordonare și abilitate”. Pentru a atinge o calitate a vieții satisfăcătoare, oamenii au nevoie sa fie capabili sa acționeze. Pentru aceasta, cu toții avem nevoie de anumite abilități.

Terapia ocupaționala se focalizează pe următoarele:

·         încredere in sine;

·         stima de sine;

·         abilitatea de a lua decizii;

·         responsabilitate pentru propria persoana;

·         conștientizarea realității;

·         putere de concentrare, atenție, perseverenta;

·         toleranta la frustrare;

·         gestionare a fricii, tensiunii si agresivității;

·         exprimare a emoțiilor;

·         conștientizare corporala;

·         comunicare si abilități sociale;

·         potențial si energie;

·         motivație.

Terapia ocupaționala se adresează:

·         copiilor cu probleme senzoriale;

·         copiilor cu probleme de învățare;

·         copiilor cu autism;

·         copiilor cu tulburări de dezvoltare;

·         copiilor cu tulburări mentale sau de comportament;

·         copiilor cu probleme fizice si motrice;

·         copiilor cu boli cronice.

Peggy Denton propune o clasificare a principalelor arii de acțiune în terapia ocupațională. În viziunea sa, principalele funcții ale terapiei educaționale sunt: stimularea responsabilităţii în diverse situatii de viată, formarea deprinderilor de autonomie şi igienă personală, cultivarea deprinderilor de muncă, formarea imaginii de sine şi stimularea încrederii in propria persoană, cultivarea autocontrolului şi expresivităţii personale, educarea capacităților cognitive, educarea capacității de reacție la diverse situații de viață, antrenarea funcției neuromusculare, antrenarea integrării senzoriale, sprijinirea relațiilor interpersonale, educarea capacității de acțiune în funcție de constrângerile şi resursele de mediu.

Emil Verza arată că ,,terapiile ocupaționale sunt de mai multe feluri dar pentru handicapați cele mai semnificative se referă la ludoterapie, muzicoterapie, terapia prin dans și ergoterapia”.

Întregul ansamblu al domenilor subsumate terapiei ocupaționale, care includ la rândul lor, metode și procedee specifice, contribuie, în final, la realizarea unor obiective comune, care se referă la recuperarea, adaptare și integrarea profesională a bolnavilor și persoanelor cu deficiență. Elementul comun și general al tuturor al definițiilor date terapiei ocupaționale de către diverși autori se bazează pe conceptul de activitate sau ocupație.

Activitatea presupune o înlănțuire sau un sistem ierarhizat de acțiuni care, la rândul lor, cuprind operații prin intermediul cărora are loc transformarea obiectelor materiale și/sau a informațiilor sau ansamblurilor informaționale în scopul ameliorării sau dezvoltării capacității individuale de adaptare și integrare în contextul relațiilor sociale sau comunitare a persoanei.

Activitatea trebuie să fie continuă, constituită dintr-o suită de acțiuni prin care copilul deficient mintal poate și trebuie să dobândească noi comportamente, ca urmare a efortului său depus, individual sau în grup.

Putem spune că terapia ocupaţională se preocupă în primul rând de asigurarea sănătăţii şi funcţionării optime a individului uman în mediul său de existenţă.

Principalele caracteristici ale ocupaţiei, (biologice, psihologice şi sociale), trebuie să se regăsească în proiectarea planului terapeutic, în ansamblul său. În acest sens, este necesar să se aibă permanent în vedere următoarele aspecte esenţiale:

- deoarece ocupaţia este deosebit de importantă pentru adaptarea la mediu, întreruperea sau absenţa ei reprezintă o ameninţare pentru sănătatea persoanei;

- când diversele maladii, deficienţe sau condiţii sociale defavorabile au afectat sănătatea biologică şi psihică a individului, ocupaţia constituie un mijloc eficient de reorganizare comportamentală.

Este evident, în viaţa fiecărei persoane, faptul că întreruperea bruscă a unor forme ocupaţionale, determină tulburări de natură biologică şi psihică.

 Spre exemplu, încetarea unor activităţi de muncă fizică sau sportive, conduce la scăderea funcţiilor biologice, care în plan psihic poate genera manifestări caracteristice stresului, concretizate prin iritabilitate sau depresii. În aceste situaţii se recomandă ca, terapeutul se intervină prin organizarea altor categorii de activităţi de natură ocupaţională, menite să le înlocuiască pe cele pierdute. În acest mod pot fi tratate cu succes disfuncţiile biologice şi psihologice apărute.

În concluzie, specialiştii recomandă efectuarea unor studii aprofundate asupra caracteristicilor structurii şi dinamicii ocupaţiilor, asigurându-se în felul acesta, diversificarea formelor de terapie ocupaţională utilizate pentru rezolvarea problemelor existenţiale pentru toate categoriile de persoane.

Activitatea de terapie ocupațională acționează în 3 mari domenii generale, care includ alte domenii particulare.

Domeniile generale sunt :

·         formarea deprinderilor de viață cotidiană;

·         cultivarea capacităților şi aptitudinilor pentru muncă ;

·         educarea abilităților pentru diverse jocuri şi petrecerea timpului liber. Pentru atingerea unui nivel funcțional optim în domeniile respective este necesară educarea subiecților în direcția obținerii unor rezultante performante specifice într-o serie de structuri ale personalității, şi anume senzorio-motorii, cognitive şi psihosociale.

În literatura românească de specialitate, E. Verza considera că terapiile ocupaționale sunt variate, dar, pentru persoanele cu deficiente, cele mai semnificative se referă la ludoterapie, muzicoterapie, terapie prin dans şi ergoterapie.

Popescu A., arată că terapia ocupaționala propriu-zisa cuprinde: artterapia, ludoterapia, meloterapia, biblioterapia, terapia recreațională, cultura fizică medicala, ocupațiile ușoare ca lutterapia (procedee de modelare a lutului), broderia etc., ce implică afectivitate, simt estetic, beneficiu economic. De asemenea, el defineşte ergoterapia ca fiind terapia prin muncă remunerată şi asigurată, pe cât posibil, pe bază de autofinantare.

În învătământ, mai ales în şcolile profesionale, unde cointeresarea materială a elevilor lipseşte, ergoterapia este inteleasă în alt mod, accentul fiind pus pe o pregătire cât mai bună a cursantilor în vederea integrării profesionale ulterioare, existând un alt mod de organizare a recompenselor acordate elevilor. Întregul ansamblu al domeniilor subsumate terapiei ocupaționale, care includ la rândul lor metode şi procedee specifice, contribuie în final la realizarea unor obiective comune ce se referă la recuperarea, adaptarea şi integrarea profesională a persoanelor bolnave sau cu diferite tipuri de deficiente. Specialiştii care aplică diferite forme de terapie ocupatională sunt preocupati de următoarele aspecte fundamentale : să realizeze însuşirea de către subiect a unei deprinderi pierdute sau cu un nivel redus de functionare și să contribuie la invătarea de noi deprinderi şi abilităti menite să le compenseze pe cele care au dispărut din diverse motive. Terapeutul urmărește ca prin activitățile voluntare desfașurate de subiect să ducă la o mai bună adaptare a acestuia la mediu, iar pentru realizarea acestui scop proiectează anumite programe de intervenție realizate prin intermediul unor activități de muncă, joc și viață cotidiană, menite să provoace la subiect formarea sau creșterea performanțelor sale din sfera senzorio-motorie, cognitivă și psihosocială. Procesul de terapie ocupatională este deosebit de complex, iar desfăşurarea lui în mod ştiintific necesită parcurgerea următoarelor faze: evaluarea şi interpretarea nevoilor subiectului ; planificarea interventiei ;selectionarea şi adaptarea echipamentelor folosite ; înregistrarea şi evaluarea progreselor realizate. Evaluarea este focalizată pe următoarele aspecte :

a) nivelul motricităţii grosiere şi fine - se referă la caracteristicile mişcărilor corpului, precum şi la caracteristicile unor mişcări specifice ca mişcările de prehensiune şi manipulare implicate în acțiunile de scriere, tăiat, colorat etc. ; b) nivelul de dezvoltare a percepţiei mişcărilor - se referă în principal la receptia şi decodificarea stimulilor prin toate categoriile de analizatori (vizual, auditiv, olfactiv, gustativ, proprioceptiv) şi la coordonarea mişcărilor ;

 c) nivelul de dezvoltare a aptitudinilor sociale si de comunicare - se referă la caracteristicile interacțiunilor subiectului cu persoanele din jur în diferite situații, la modul de înțelegere a mesajului verbal;

d) caracteristicile activităţilor de viaţă cotidiană - se referă la studierea deprinderilor implicate în igiena şi autonomia personală.

 

Informațiile necesare evaluării trebuie completate cu date oferite de cadre didactice, asistenți sociali, medici etc. Deosebit de utilă este şi angajarea familiei subiectului în vederea culegerii de date şi informații. Elaborarea planului terapeutic se referă la descrierea metodelor şi procedeelor care se folosesc pentru atingerea obiectivelor stabilite. El cuprinde sinteza activităţilor desemnate în vederea realizării unui nivel de performanţă al abilităţilor şi capacităţilor unei persoane. Planul este necesar să fie stabilit în funcţie de anumite obiective pe termen scurt, pentru a putea fi schimbat cu uşurinţă, în cazul în care o evaluare intermediară poate demonstra lipsa lui de viabilitate. 8 Evaluarea programelor de terapie ocupaţională este o acţiune indispensabilă în vederea măsurării eficienţei intervenţiei procedurilor utilizate de terapeut. Cele mai răspândite forme de evaluare sunt cele intermediare şi finale. Evaluările intermediare se folosesc pe parcursul aplicării planului terapeutic şi constă în măsurarea rezultatelor obţinute prin atingerea obiectivelor intermediare proiectate. Specialistul trebuie să se întrebe dacă realizarea obiectivelor respective prin activităţile proiectate, determină modificările scontate în performanţele copilului. Evaluarea finală se referă la analiza rezultatelor procesului terapeutic ansamblul său. Prin această acţiune se pune în evidenţă succesul sau eşecul demersurilor realizate de specialist pentru a veni în sprijinul nevoilor unei persoane prin mijloace terapiei ocupaţionale. Elementele de care terapeutul trebuie să ţină seamă în adoptarea unei decizii corecte, ţin de specificul problemelor subiectului, vârsta cronologică, nivelul dezvoltării deprinderilor sale, nevoile şi dorinţele exprimate, caracteristicile mediului social de dezvoltare şi posibilităţile instituţiei în care se desfăşoară recuperarea. De asemenea, trebuie ţinut seama ca activităţile selecţionate să se subsumeze obiectivelor generale ale planului terapeutic şi să se coreleze între ele din punct de vedere al efectelor planificării, în vederea realizării unui scop comun.

Deficienţa mintală nu este o boală propriu-zisă, ci o infirmitate, în măsura în care ea se prezintă ca o stare definitivă şi ireversibilă a personalităţii. În ceea ce priveşte aspectul recuperator şi terapeutic al deficienţilor mintal, G. Hauyer menţionează următoarele metode : terapia medicamentoasă, biologică şi chimică; procedurile fizioterapeutice; terapia neurologică şi neurochirurgicală, metodele de psihochirurgie; psihoterapia; terapia de reeducare şi recuperare prin readaptarea socială, reeducarea comportamentală, reeducarea psihomotorie, măsurile medico-pedagogice şi profesionale. Oligofrenii sunt capabili să desfăşoare o muncă organizată, sunt foarte rezistenţi la unele munci şi au o mare satisfacţie în a-şi vedea munca îndeplinită. Din aceste motive, rezultatele muncii lor trebuie să aibă un caracter concret, vizibil imediat. În grădiniţe, şcoli speciale şi centre de zi, educatorul sau terapeutul care are ca obiect de activitate disciplinele de terapie ocupaţională, trebuie să stabilească o relaţie permanentă cu ceilalţi specialişti din instituţie: psihodiagnosticieni, logopezi, profesori de cultura fizică medicală şi asistenţi sociali. Acestea sunt necesare deoarece el contribuie prin activitate pe care le desfăşoară, la realizarea unor obiective de recuperare, comune cu ale altor specialişti. De exemplu, prin activităţile de abilitare manuală organizate, el contribuie concomitent la dezvoltarea motricităţii copilului, aspect ce se află în sarcina permanentă a profesorului de cultura fizică medicală şi logopedului. De asemenea, prin proiectarea activităţilor de viaţa cotidiană, contribuie, în mod nemijlocit, la stimularea comunicării şi personalităţii în ansamblu, element ce se află în atenţia logopedului şi psihologului şcolar. Pentru organizarea unor procedee de recuperare eficiente, terapeutul educator sau profesor, trebuie să cunoască, în primul rând principalele caracteristici ale mediului de viaţa în care copilul urmează să trăiască. Diversele solicitări ale mediului fizic, social sau cultural impun terapeutului depăşirea anumitor bariere sau obstacole care se diferenţiază în primul rând după tipul de handicap al copilului.

Astfel în cazul handicapaţilor mental, se pune în primul rând, problema integrării lor în societate prin formarea unor deprinderi de viaţa cotidiana adecvate. Nivelul performanţelor, obţinut în cadrul deprinderilor respective, depinde la rândul său de profunzimea întârzierii lor mentale. La toate categoriile de copii cu cernțe educative speciale, deosebit de importante, sunt activităţile de muncă, selectate riguros, în aşa fel încât să contribuie decisiv la viitoarea lor maturizare vocaţională şi profesională. În afară de această, o importantă deosebita prezenta organizarea unor activităţi recreaţionale, în funcţie de posibilitatea copilului. Terapeutul sau educatorul trebuie să acorde o atenţie diferenţiată, în vederea iniţierii unor activităţi de petrecere a timpului liber, în acord cu tipul deficienţei copilului cu care lucrează.

Spre exemplu, în cazul activităţilor ludice cu copii handicapaţi mintal care, „nu ştiu să se joace”, ei sa vor ocupa în principal, de organizarea şi conducerea directă a jocului acestora. La toate categoriile de copii handicapaţi, proiectarea activităţilor trebuie să ţină seama de specificul vârstei acestora, peste care a se suprapun caracteristicile derivate din tipul de deficienţa. Problematica educaţiei dobândeşte în societatea contemporană noi conotaţii, date mai ales de schimbările fără precedent din toate domeniile vieţii sociale. Accentul trece de pe informativ pe formativ.