Copilul este un “mic univers” , iar cresterea si devenirea lui  ca adult reprezintă un drum lung și sinuos, plin de urcușuri și coborâsuri, al cărui aspect central îl reprezintă personalitatea în toate aspectele ei.

În ansamblul dezvoltării sale, omul parcurge mai multe etape ce cuprind aspecte asemănătoare pentru toți indivizii aflați în limitele vârstelor respective. Aceste etape poartă numele de stadii, derulându-se într-o succesiune logică și legică.

Unul dintre aceste stadii îl reprezinta stadiul micii școlarități, sau cea de-a treia copilărie ce se desfășoară între 6/7 - 10/11 ani. Acest stadiu este unul de achiziție masivă a experienței general adaptative pentru viață, analizându-se în primul rând din perspectiva adaptării școlare si a învățării, considerate ca procese definitorii în structurarea ființei umane.

În ansamblul dezvoltării, vârsta școlară  apare ca o etapă cu relativă stabilitate și cu posibilități de adaptare mai ușor de realizat. Progresele obținute sunt constante și se manifestă în toate compartimentele dezvoltării psihice și fizice.

Transformările treptate ce se produc în gândirea și comportamentul școlarului pun în evidență o nouă structură mintală. Gândirea se desprinde de datele percepției globale intuitive și începe să se manifeste o tendință de decentrare.

Decentrarea intervine atunci când copilul realizează o reflectare adecvată, prin acțiuni tot mai eficace asupra obiectuluiși când are loc perceperea relațiilor care prilejuiesc întelegerea cauzalității și folosirea corectă a legăturilor logice. Cu toate acestea, gândirea ramâne predominant concretă. Gândirea realizează cunoașterea cu ajutorul unor operații logice concrete, obiectuale. Astfel, gândirea devine operațională, în jurul vârstei de 10 ani putându-se vorbi despre un stadiu noțional al gândirii.

Capacitatea de cunoaștere sporește și datorită memoriei, ale cărei posibilități cresc rapid, acum conturându-se diferitele tipuri de memorie: vizuală, auditivă, chinestezică. Tot acum se manifestă și primele aptitudini cu caracter general ce potențează succesul școlar.

Concomitent se produc schimbari, se formeaza atitudinea fata de munca, ce se releva prin capacitatea de a duce la bun sfârsit o sarcina începuta si de a obtine un rezultat. Scolarului îi place actiunea si totodata doreste sa aiba succes.

Viața socială  a școlarului este și ea intensă. Acum este “vârsta prieteniei”, a “camaraderiei”. Se face simțită nevoia elevului de a trăi în colectiv, de a participa la activități comune.  

Odată cu integrarea în colectivitatea școlara, începe și familiarizarea cu cerințele vieții sociale. El asimilează treptat reguli de conduită individuală și colectivă, în funcție de care își reglează atitudinile și relațiile cu alte persoane.

Așadar, la intrarea în școlaritate, copilului i se vor organiza și dezvolta strategii de învățare, i se va conștientiza rolul atenției și repetiției, își va forma deprinderi de scris-citit și calcul. Învățarea tinde tot mai mult să ocupe un loc major în viața de fiecare zi a școlarului, luând treptat locul jocului ca activitate principală.

Școala creează capacități și strategii de învățare care contribuie la structurarea identității și a capacităților proprii, specifice fiecărui individ.

Primii patru ani de școală, chiar daca au fost pregatiti prin frecventarea gradinitei, modifica regimul, tensiunea și planul de evenimente ce domină în viața copilului. Asimiarea continuă de cunostințe mereu noi, dar mai ales responsabilitatea față de calitatea asimilării lor, situație de colaborare și competiție, responsabilitatea și disciplina față de școală, creează sentimente sociale și largește viața interioară a copilului. Procesul de adaptare se intensifică și se centrează pe atenția față de un nou adult și nu se mai limitează la părinți. Acest adult – învățătorul sau învățătoarea - începe sa joace un rol de prim ordin în viața copilului, el fiind cel ce veghează la exercitarea regulilor societății și școlii, dar și cel care antrenează energia psihică, modelează activitatea intelectuală a copilului și organizează viața școlară, impune modele de a gândi și de a acționa.

Dacă în perioada preșcolară copilul se manifestă spontan, este expansiv, cu o mare dominație a expresiei în toate reacțiile sale, la trecerea în școlaritate el învață că trebuie să se exprime doar atunci când este solicitat. Astfel devine tot mai activă constituirea vorbirii interioare, în universul interior aparând reacții afective legate de răspunsul propriu, lumea interioară devenind foarte bogată.

Ținând cont de toate aceste aspecte, trebuie precizat faptul că intrarea în școlaritate reprezintă un prag cu multe și importante aspecte psihologice, care marchează adaptarea școlară și imprima direcția generală a întregii perioade pe care individul o va petrece în școală.

Psihologii compară “șocul școlarizării”, ca importanță cu cel al nașterii, sau cu cel al pubertății.

Un rol important în adaptarea cu succes a copilului în școală îl are frecventarea gradiniței, precum și modul în care viața școlară este prezentată de adulți, în speță de părințti. Copilul trebuie învățat ca scoala nu este o modalitate de constrângere, de încetare a jocului, de îngradire totala a activitatilor libere atât de iubite în gradinita, ci dimpotriva, ea reprezinta o continuare fireasca a activitatii copilului, care a evoluat si care acum este capabil sa joace jocuri mult mai elaborate decât cele din gradinita, sa înțeleagă sarcini mai complexe deoarece a crescut,  iar posibilitățile sale sunt altele.

Pentru a veni în sprijinul unei adaptări optime a copiilor în sșcoala, se apeleaza la mentinerea unei strânse legături între cele două instituții atât de asemănătoare și atât de deosebite în acelasi timp, prin efectuarea de vizite, de colaborari, de schimburi, ce pun prescolarii în legătura directă atât cu școlarii, cât mai ales cu învățătorul.

Tot în acest scop, programele analitice pentru clasa I sunt concepute în așa fel încât să cuprindă foarte multe activități recreative, momente de destindere în cadrul “orei” clasice, tocmai pentru a evita încărcarea informațională a elevilor.

Dacă toate aceste lucruri sunt respectate, se ajunge cu siguranță la o adaptare școlară de succes a copilului, ceea ce duce la creșterea siguranței și încrederii de sine, deci la succes școlar.

Nevoia de competiție vine să sprijine acest succes, copilul dorind să fie remarcat ca fiind printre cei mai buni, transformând aceasta într-un perpetuum mobile interior al motivației sale pentru succes. Motivația este deosebit de importantă mai ales în mica școlaritate, când copilul nu este capabil să constientizeze faptul că a învața este un lucru folositor mai ales pentru devenirea ulterioară, el având nevoie de ceva care să-l stimuleze pe moment. Acest lucru depinde foarte mult de învățător și de tactul cu care el știe să folosească resursele ale copiilor și să le canalizeze în direcția dorită - aceea a obținerii succesului școlar.

La polul opus pentru adaptarea cu succes la viața școlară se află insuccesul școlar, care duce, de cele mai multe ori la eșec scolar. Cauzele sunt numeroase și diverse - începând cu cele de ordin genetic, psihointelectuale, sau de natură psihosocială.

Frecvența cu care se produce acest lucru în mediile școlare ne determina sa-l privim cu mare responsabilitate. Un eșec scolar cronicizat este periculos, deoarece determină efecte negative atât în plan psihologic individual - respectiv o imagine de sine alterată, pierderea încrederii în capacitățile proprii - cât și în plan social, fiindcă acesta stigmatizează, induce  o marginalizare a copilului în cauză.

Insuccesul școlar are efecte devastatoare asupra copiilor de vârstă școlară mică, reprezentând debutul unui viitor adult cu diverse probleme. Acest aspect poate avea un caracter episodic, sau poate deveni un fenomen de durată. La această vârstă, cauza principală a insuccesului o reprezintă inadaptarea școlara, survenită cel mai adesea din  motivul nefrecventarii gradiniței sau datorat provenienței din familii defeavorizate.

Insuccesul poate avea grade diferite de amplitudine - redus când se înregistrează doar la o anumită arie curriculară, sau extinsă când se înregistreaza la mai multe. El reprezintă, în mare  masura, o noțiune subiectivă, deoarece autoaprecierea, înregistrarea și interpretarea rezultatelor obținute ține de nivelul de aspirație al fiecăruia.

Este de recomandat ca înscrierea în documentele școlare în clasa I să se facă mai târziu, tocmai pentru a putea depista aceste cazuri de copii care dintr-un motiv sau altul nu pot face față rigorilor școlare și pentru care măsura cea mai corecta este amânarea debutului școlar. Aici intervine din nou învățătorul, care trebuie să dovedească o bună cunoaștere a particularităților de vârstă ale copiilor, dar mai ales să încerce sa le depisteze pe cele individuale.

O cauză mai puțin întâlnita de insucces scolar, derivădin pierderea interesului pentru informațiile transmise, datorată existenșei unei baze de cunoștințe vastă a copilului, față de limitele normale. Acesta consideră școala și activitățile desfășurate ca fiind plictisitoare, drept pentru care își pierde interesul, ceea ce duce la ramâneri în urmă ulterioare, deci la insucces.

Dintre măsurile de prevenire a apariției insuccesului și a eșecului sșcolar, am putea menționa:

• sporirea rolului învățământului preșcolar, deoarece jumatate din insuccesele prezente, își au originea în diferentele prezente la debutul școlaritatii, cauzate de nefrecventarea gradiniței;
• stabilirea unor relații strânse de parteneriat între școala și familie, deoarece pentru mulți elevi facorii insuccesului se află în familie;
• sprijinirea școlii, care trebuie să asigure resurse materiale și umane corespunzatoare unui învățământ de calitate;
• cadrul didactic reprezintă piesa de bază în acțiunea de asigurare a reușitei școlare;
• o mai bună și atentă examinare a copiilor de către medic la debutul școlarității și îndrumarea spre școli speciale acolo unde este cazul.

În concluzie, problema adăptarii școlare a copilului de vârsta școlară mică este una majoră, deoarece de această adaptare, de succesul sau insuccesul înregistrat de elev în acest moment, depind toate performanțele școlare viitoare ale acestuia. O mare însemnătate o are familia, modul în care copilul percepe școala ca pe ceva constructiv, antrenant și provocator, frecventarea gradiniței, dar nu în ultimul rând priceperea și tactul pedagogic al cadrului didactic. 

Cu alte cuvinte, adaptarea copilului la viața școlară se poate face cu succes dacă sunt cunoscute și respectate câteva aspecte de baza ale succesului și evitate pe cât posibil cele ale insuccesului, cu excepția cauzelor de natură endogenă. Chiar si în acest din urma caz, se poate ajunge măcar la o ameliorare a adaptării, daca există bunavoință și colaborare între familie, școala, medic, psihopedagog.

      Referințe bibliografice:

Cretu.T., 1994,  Psihologia vârstelor , Editura Universității, București

Cucoș C., 2014,  Pedagogie, Editura Poliom, 2014, București

Schiopu, U., 1989, Psihologia generală și a copilului,  Editura Didactică și Pedagogică București