Termenul de curriculum este consemnat pentru prima data in documentele universităților din Leiden (1582) si Glasgow (1633). Prima lucrare lexicografică în care apare este "The Oxford English Dictionary " (OED), iar înțelesul care i se conferă este cel de "curs obligatoriu de studiu sau de instruire, susținut într-o scoală sau o universitate". În limba latină, termenul înseamnă ”fugă”, ”alergare”, ”cursă”, ”întrecere”, ”car de luptă” (Cassell, "Latin-English Dictionary").
Metamorfozarea înțelesului, din referent al faptului sportiv în semnificant al contextului educațional, este plasată de cercetătorul american David Hamilton (1989) in torentul mișcărilor ideologice si sociale din Europa celei de-a doua jumătăți a secolului al XVI-lea, care au avut, printre rezultate, tendința politicii educaționale de standardizare a tematicii studiilor universitare. Acest fapt reflecta, în esență, nevoia de control administrativ a statului și a reformei protestante. Planificarea si organizarea conținuturilor educaționale au început să se obiectualizeze în documente care purtau numele de curriculum. Autorul menționează că funcția inițială a curriculum-ului a fost aceea de ”instrument de eficientizare social”, ulterior prezența sa fiind motivată atât "extern", cât și "intern", de o combinație de "autoritate administrativă si pedagogica".
Până la mijlocul secolului al XIX-lea, conceptul de curriculum a fost folosit în general cu înțelesul de "curs oficial, organizat într-o scoală, colegiu, universitate, a cărui parcurgere si absolvire asigura cursantului un grad superior de școlarizare; întregul corp de cursuri oferite într-o instituție educaționala sau într-un departament al acestuia" (Webster , "New International Dictionary").
Termenul circulă în literatura pedagogică de specialitate cu o mare diversitate de accepțiuni.
Curriculum-ul – în sens foarte larg, este un proiect educativ care defineşte scopurile şi obiectivele unei acţiuni educative, căile, mijloacele şi activităţile utilizate pentru realizarea finalităţilor, metode şi instrumente de evaluare. Curriculumul conţine orice activitate educativă elaborată de şcoală şi dirijată spre un scop, care are loc în interiorul instituţiei sau în afara ei (UNESCO, 1975). Se referă la conţinuturile şcolare incluse în programele şcolare, la experienţele de învăţare ale elevilor trăite atât în şcoală (educaţia formală) cât şi în afara ei (educaţia informală şi nonformală).
În sens restrâns, curriculum-ul se referă la toate documentele curriculare ce includ sau fac referire la una din componentele curriculumului (finalităţi, conţinuturi, strategii, timp, evaluare).
Curriculum-ulul poate fi definit ca fiind programul de activităţi şcolare în integralitatea sa care se concretizează în planul de învăţământ, programa şcolară manualele şcolare, îndrumătoarele metodice, obiectivele şi modurile comportamentale ce conduc la realizarea obiectivelor, metodele şi mijloacele de predare obiectivelor, metodele şi mijloacele de predare-învăţare, ce dezvoltă modurile de evaluare a rezultatelor.
Extinderea sferei de cuprindere a conceptului "curriculum" și conturarea accepțiunii actuale asupra acestui concept, sugerează importanța cunoașterii și caracterizării diferitelor tipuri de curriculum, atât pentru demersurile teoretico-experimentale ale specialiștilor, cât și pentru demersurile practic-aplicative ale cadrelor didactice.
• PERSPECTIVA CERCETĂRII FUNDAMENTALE - stabilește următoarele tipuri de curriculum:
1. Curriculum general (de bază) - cunoştinţe, abilităţi şi comportamente obligatorii pentru toţi cursanţii (şcolaritate obligatorie).
2. Curriculum specializat - diferenţierea pe categorii de cunoştinţe, deprinderi, aptitudini (literatură, ştiinţe umaniste, ştiinţe exacte, arte etc.).
3. Curriculum ascuns - experienţa de învăţare care derivă din mediul psiho-social şi cultural al clasei de elevi (climatul de studiu, personalitatea profesorilor, relaţiile interpersonale, sistemul de recompense şi sancţiuni ce influenţează imaginea de sine, atitudinile faţă de alţii, sistemul propriu de valori etc.).
4. Curriculum informal - se referă la alte ocazii şi oportunităţi de învăţare (mass-media, vizite, frecventarea instituţiilor culturale, atmosfera în familie etc.)
• PERSPECTIVA CERCETĂRII APLICATIVE – stabilește următoarele tipuri de curriculum:
1. Curriculum recomandat - ghid pentru profesori, este elaborat de experţi ai autorităţii educaţionale centrale.
2. Curriculum scris - oficial, specific unei instituţii educaţionale concrete.
3. Curriculum predat - experienţa de învăţare oferită direct de educatori elevilor în activitatea curentă.
4. Curriculum de suport - materiale curriculare adiţionale, ghiduri pentru profesori, culegeri de texte.
În cadrul sistemului de învățământ din România întâlnim următoarea tipologie:
· curriculum-nucleu
· curriculum la decizia scolii:
· curriculum extins
· curriculum nucleu aprofundat
· curriculum elaborat în școală.
Curriculumul nucleu - reprezintă trunchiul comun, obligatoriu, adică numărul minim de ore de la fiecare disciplina obligatorie prevăzuta în planul de învățământ. Practic, așa cum am arătat mai sus, trunchiul comun circumscrie acel sistem de cunoștințe fundamentale, capacitați si competente, abilitați intelectuale si practice, stiluri atitudinale. strategii, modele acționale si comportamentale necesare pregătirii tuturor indivizilor.
Astfel, actualele programe școlare pe discipline de studiu cuprind obiectivele cadru, obiectivele de referința, conținuturile învățării si standardele curriculare de performanta, obligatorii pentru toate școlile si pentru toți elevii, în acest fel se asigura respectarea dreptului, a egalității șanselor de acces a tuturor indivizilor la învățământul public.
Curriculumul nucleu reprezintă unicul sistem de referința pentru diversele tipuri de evaluări și de examinări eterne (naționale) din sistem si pentru elaborarea standardelor curriculare de performanță.
Curriculumul la decizia școlii asigură diferența de ore dintre curriculumul nucleu si numărul minim sau maxim de ore pe săptămâna, pentru fiecare disciplina școlara prevăzută în planurile-cadru de învățământ, pe an de studiu, în cadrul acestui tip de proiect pedagogic, obiectivele instructiv-educative si elementele de conținut științific cuprinse în programele școlare ale disciplinelor obligatorii, sunt facultative, parcurgerea lor fiind decisa la nivelul instituției școlare.
Complementar curriculumului nucleu, școala poate oferi următoarele tipuri de curriculum: curriculum extins, curriculum nucleu aprofundat, curriculum elaborat în școală.
Curriculumul extins este acel tip de proiect pedagogic care are la baza întreaga programa școlara a disciplinei, respectiv clementele de conținut obligatorii si facultative. Astfel, diferența până la numărul maxim de ore prevăzute pentru o anumita disciplina se asigura prin îmbogățirea ofertei de cunoștințe, capacitați, atitudini, comportamente, strategii etc.
Curriculumul nucleu aprofundat este acel tip de proiect pedagogic care are la baza exclusiv trunchiul comun, respectiv elementele de conținut obligatorii. Astfel, diferența până la numărul maxim de orc prevăzute pentru o anumita disciplina se asigura prin reluarea si aprofundarea curriculumului nucleu, prin diversificarea activităților de învățare.
Curriculum elaborat în școală este acel tip de proiect pedagogic care conține, cu statut opțional, diverse discipline de studiu propuse de instituția de învățământ sau alese de aceasta din lista elaborata la nivel de minister, în acest fel, i se asigura fiecărui profesor oportunitatea de a participa în mod direct la elaborarea curriculumului, funcție de condițiile concrete în care se va desfășura activitatea didactica: resursele umane si materiale ale scolii, interesele si performantele generale ale elevilor clasei, performantele acestora la disciplina de studiu respectiva, nivelul de dezvoltare intelectuala a elevilor, anumite situații specifice școlii. Disciplinele opționale se pot proiecta în viziune monodisciplinară, la nivelul unei arii curriculare sau la nivelul mai multor arii curriculare.
Curriculumul elaborat în școală nu constituie obiectul evaluărilor si examinărilor externe, naționale. Profesorului care elaborează acest tip de curriculum îi revine sarcina de a proiecta, pe lângă obiectivele instructiv-educative și conținuturi, competentele si performantele așteptate de la elevi, precum si probele de evaluare, itemii de măsurare a acestora.
Componentele curriculumului, aşa cum apar în literatura de specialitate, sunt:
• finalităţi şi obiective;
• conţinuturi sau subiecte de studiu selecţionate şi organizate cu scopuri didactice;
• metodologii de predare-învăţare;
• timpul alocat însuşirii de cunoştinţe, formării şi dezvoltării de competenţe, dezvoltării unei atitudini şi a unor comportamente dezirabile;
• metodologii de evaluare a performanţelor şcolare.
Proiectarea curriculum-ului are drept punct de pornire identificarea si analiza finalităților educaționale, respectiv a marilor orientări filosofice, morale, etice, ideologice, de care urmează sa tina cont sistemul educațional. Cuprinzând sisteme de valori identificate si vehiculate la nivelul societății, acestea oferă sistemului educativ linii directoare, ii asigura acestuia coerenta si dau sens acțiunii educative.
În ceea ce privește nivelul sistemului de învățământ, finalitățile generale actuale relevă preocuparea pentru formarea intelectuala (teoretizare, conceptualizare, abstractizare) si, totodată, pentru formarea abilitaților si competentelor practice si pentru promovarea multidisciplinarității, a interdisciplinarității si transdisciplinarității, in vederea asigurării caracterului operațional si funcțional al achizițiilor.
Analiza nevoilor educaționale presupune identificarea, deopotrivă, a trebuințelor obiective (derivate din analiza situației-ținta in care se va derula acțiunea educaționala, ele putând fi stabilite si in absenta subiecților educației) și subiective (exprimate chiar de către subiecții educației).
Este necesar ca elevii sa fie educați in vederea identificării propriilor trebuințe educaționale si transformării acestora in obiective, pe baza unui schimb de informații in legătura cu rolurile asumate și cu așteptările fiecărei părți.
Tendința la ora actuală este de acces și participare egală la curriculum pe baze egale a persoanelor cu dezabilități sau cu alte cerințe special.
Obiectivul de bază ar trebui să fie răspunsul la cum adaptăm, cum diferențiem curriculum-ul elaborat pentru toți copiii, pentru a răspunde diversității mari de elevi inclusive celor cu dezabilități și alte cerințe speciale.
La Conferința de la Salamanca s-a accentuat idea privind unicitatea profilului educațional la fiecare copil, bazat pe particularitățile și necesitățile (cerințele) proprii, personalizate si contextualizate.
O noua viziune trebuie să plece de la premiza responsabilității sociale si profesionale a cadrului didactic, indiferent că este din școala specială sau generală, care trebuie, în același timp, sprijinit și împuternicit să cunoască și să aplice efectiv la clasă modalități și proceduri de adaptare și/sau diferențiere curriculara, ca și de evaluare si promovare clasă cu clasă.
Elaborarea curriculumului diferențiat, individualizat, personalizat are drept obiectiv adaptarea activităților de predare-învățare-evaluare la nivelul de dezvoltare intelectuala al elevilor, la ritmurile si stilurile lor de învățare, la aptitudinile, interesele, aspirațiile si talentul lor etc.
Procesul de integrare educaţională a elevilor cu CES include elaborarea unui plan de intervenţie individualizat, în cadrul căruia folosirea unor modalităţi eficiente de adaptare curriculară joacă rolul esenţial.
Prin adaptări curriculare înțelegem corelarea conținuturilor componentelor curriculumului național cu posibilitățile elevului cu cerințe educaționale speciale, din perspectiva finalităților procesului de adaptare și de integrare școlară și socială a acestuia. Organizarea şi desfăşurarea procesului educaţional pentru copiii cu CES în şcolile de masă, inclusiv adaptarea curriculară, implică respectarea unor principii care au menirea de a eficientiza acest proces deosebit de complex şi de a-l realiza cu maximă responsabilitate și competenţă, pornind de la principiile moderne impuse de noile orientări în domeniul asistenţei și educației persoanelor cu cerinţe speciale.
Principiile de bază care trebuie să ghideze activitatea de adaptare curriculară sunt:
a) principiul drepturilor egale în educație:
b) principiul interesului superior al copilului;
c) principiul egalizării şanselor;
d) principiul nondiscriminării, toleranţei şi valorificării tuturor diferenţelor;
e) principiul intervenţiei timpurii;
f) principiul individualizării procesului de educaţie şi dezvoltării la maximum a potenţialului fiecărui copil;
g) principiul flexibilității curriculare;
h) principiul asigurării serviciilor de sprijin;
i) principiul flexibilităţii în activitatea didactică;
j) principiul managementului educaţional participativ;
k) principiul cooperării şi parteneriatului social.
Un curriculum adaptat și/sau diferențiat pentru persoanele cu CES, indiferent de școala în care învață, nu poate omite anumite discipline de studiu adiționale, complementare celor accesibile tuturor copiilor, care să asigure egalizarea șanselor.
Asemenea discipline care pot fi denumite de ” intervenție” și ”terapie specifică” deja există. Trebuie analizată utilitatea, oportunitatea și ponderea lor în planurile din curriculum-ul în vigoare, în ideea de a fi disponibile în cât mai mare măsură posibilă fiecărui copil cu CES, în funcție de necesitățile individuale de învățare și dezvoltare.
Dacă în ceea ce privește școlile speciale există o lungă tradiție a adaptării și diferențierii la nivelul de organizare, precum și din punct de vedere curricular, accesul și participarea la curriculum, ca și evaluarea, din această perspectivă, sunt bariere majore ale educației integrate și/sau inclusive pentru copiii cu CES.
Un prim principiu de bază - egalitatea de acces - este asigurarea accesului în cât mai mare măsură posibilă la toată gama de discipline din Curriculum-ul Național.
Al doilea principiu – egalitatea de șanse în învățare și participare școlară – este reprezentat de asigurarea necesităților educaționale personale, prioritare ale unui elev cu CES – accesul la diverse discipline curriculare de terapii specifice, compensatorii, complementare si adiționale celorlalte discipline școlare.
În conformitate cu prevederile documentelor de politici educaționale, procesul educațional este centrat pe implementarea Curriculumului Național, care constituie documentul normativ principal al acțiunilor educaționale. Întemeiat pe principiile de bază ale învățământului, curriculumul vizează demersul didactic din perspectiva formării unui sistem pertinent de competențe menite să asigure interesele și cerințele educaționale ale copiilor, elevilor, în scopul dezvoltării personalității și asigurării inserției sociale. În acest sens, cadrele didactice urmează să adapteze procesul didactic la condițiile clasei și ale fiecărui elev în parte. În contextul individualizării procesului educațional, Curriculumul se adaptează la cerinţele copiilor, elevilor şi nu invers.
Elaborarea curriculumului diferențiat, individualizat, personalizat are drept obiectiv adaptarea activităților de predare-învățare-evaluare la nivelul de dezvoltare intelectuala al elevilor, la ritmurile si stilurile lor de învățare, la aptitudinile, interesele, aspirațiile si talentul lor etc.
Şansele egale prin instruire înseamnă atât adaptarea conţinutului, metodelor ori ritmului activităţii la posibilităţile elevilor, cât şi simularea dezvoltării fiecărui elev, solicitările depăşind raţional posibilităţile actuale ale elevului şi determinând la autodepăşire.
Procesul de integrare educaţională a elevilor cu CES include elaborarea unui plan de intervenţie individualizat în cadrul căruia folosirea unor modalităţi eficiente de adaptare curriculară joacă rolul esenţial.
Pentru a găsi întotdeauna soluţii profitabile în situaţii critice ori doar curente, profesorul trebuie să pornească de la următoarele câteva idei ce trebuie respectate ca şi cerinţe cadru ale acţiunii educaţionale:
dreptul de a fi diferit sau dreptul la diversitate este un drept fundamental al omului;
potenţialul individual trebuie valorificat maximal;
asigurarea egalităţii de şanse la educaţie presupune recunoaşterea şi respectarea diferenţelor de capacitate înnăscută şi dobândită;
adaptarea şcolii la posibilităţile aptitudinale, nevoile, problemele ori interesele de cunoaştere ale elevilor este o necesitate a educaţiei pentru toţi, a educaţiei pentru fiecare.
Şansele egale prin instruire înseamnă atât adaptarea conţinutului, metodelor ori ritmului activităţii la posibilităţile elevilor, cât şi simularea dezvoltării fiecărui elev, solicitările depăşind raţional posibilităţile actuale ale elevului şi determinând la autodepăşire.
În planul dezvoltării curriculare, pentru elevii cu CES are loc o mişcare în sensuri diferite. Pe de o parte, curriculum-ul se restrânge, iar pe de altă parte, se amplifică, prin introducerea unor activităţi suplimentare individualizate, destinate compensării şi recuperării stării de handicap.
Proiectarea curriculară trebuie să ţină seama, în primul rând, de tipul şi gradul handicapului. Procesele de adaptare curriculară şi proiectarea unor planuri sau programe de intervenţie constituie modalităţi esenţiale prin care se dezvoltă personalitatea elevilor cu CES, asigurându-se astfel o adaptare la mediu sporită, care determină, în final, integrarea educaţională şi socială în societate.
Modalităţi de adaptare a curriculumului realizate de cadrul didactic la clasă:
-adaptarea conţinuturilor trebuie să aibă în vedere atât aspectul cantitativ ( volumul de cunoştinţe ), cât şi aspectul calitativ ( procesele cognitive implicate dar şi viteza şi stilul de învăţare al elevilor şi conexiunile interdisciplinare);
- adaptarea proceselor didactice: mărimea şi gradul de dificultate al sarcinii (numărul de sarcini de învăţare pe care să le realizeze elevii, tipul de probleme de rezolvat, reguli de rezolvare a sarcinii, modul de realizare al sarcinii, de exemplu, acceptarea răspunsului oral dacă elevul nu reuşeşte în scris etc.), metodele de predare (metode de învăţare prin cooperare, metode activ – participative, jocul didactic etc.), materiale didactice (materiale didactice intuitive), timpul de lucru alocat (creşterea sau scăderea timpului de lucru alocat), nivelul de sprijin (asigurarea sprijinului suplimentar pentru unii elevi, de către cadrul didactic de la clasă sau prin cadre didactice de sprijin);
- adaptarea mediului de învăţare – fizic, psihologic, social: atmosfera de lucru şi mediul de învăţare trebuie să fie destinse, permisive, de susţinere şi securizare. Trebuie încurajate exprimarea opiniilor, acceptarea şi respectarea diferenţelor dintre indivizi, interstimularea şi comunicarea. adaptarea procesului de evaluare.
Parcurgerea curriculumului are ca finalitate dezvoltarea unor capacităţi individuale ce se pot exprima prin diverse proiecte şi produse (scrise, orale, vizuale, kinestezice – proiecte, portofolii etc.). Elevul poate demonstra că a înţeles sau că a rezolvat sarcina prin realizarea de diferite produse iar modalitatea de evaluare poate fi adaptată în funcţie de potenţialul individual - evaluarea prin probe scrise poate fi înlocuită prin probe orale, demonstrarea cunoştinţelor acumulate prin mijloace/activităţi practice ).
Evaluarea trebuie să vizeze identificarea progresului realizat de elev luând ca punct de plecare rezultatele evaluării iniţiale ( evaluarea individualizată ).