Titlul

Bune practici privind strategiile de management al comportamentului problematic în clasa incluzivă

Tipul documentului                                     

Fișă de informații

Cui se adresează?

Acest instrument se adresează în special profesorilor, managerilor, specialiștilor din sistemul educațional școlar, dar și părinților sau membrilor comunității interesați de crearea unui mediu de învățare suportiv, adecvat și flexibil.

Obiectivul documentului

Acest document trece în revistă diferitele teorii și concepte privind educația incluzivă și comportamentul problematic/ provocator precum și a conceptelor conexe în plan managerial, aspecte care denotă complexitatea procesului implementării incluziunii în clasa de elevi.

Relevanța locală/ geografică

Modelul a fost elaborat cu suportul LUMOS Foundation Moldova Protecting Children. Provfding Solutions și stă la baza practicilor incluzive din Republica Moldova.

Introducere

Clasa incluzivă poate fi definită drept contextul educaţional în care învaţă împreună copii cu si fără CES.

Totodată, categoriile, complexitatea, severitatea CES poate fi foarte diferită de la dificultăţi usoare si moderate de învăţare până la comportamente provocatoare si necesităţi de asistenţă complexe.

Prezenţa în clasa de elevi a copiilor cu diferit potenţial de învăţare,  diferite necesităţi și comportamente conferă un alt nivel de complexitate managementului clasei, solicitând profesorului la clasă competenţe speciale de proiectare, structurare a demersului didactic și de gestiune a relațiilor interpersonale.

Actori și părțile interesate

Acest instrument ar putea fi folosit într-o varietate de moduri de către profesioniști, în special profesori, familie și manageri, pentru a sprijini gestionarea eficientă a comportamentelor problematice în clasă (și acasă). 

Prezentarea modelului

Managementul clasei din perspectivă incluzivă presupune, înainte de toate, crearea condiţiilor pentru asigurarea accesului la curriculum. Aceasta înseamnă crearea oportunităţilor prin activităţi, spaţiu si materiale, astfel încât toţi elevii să poată învăţa.

Privit dintr-o altă perspectivă, managementul clasei presupune crearea unui mediu de învăţare bine gestionat, cu structuri si rutine clare pentru toţi.

Comportamentul provocator este un termen generic pentru manifestările de comportament considerate inadecvate din punct de vedere cultural, având o astfel de intensitate, frecvenţă sau durată încât siguranţa persoanei în cauză sau a altor persoane este pusă în pericol grav Se mai poate referi la comportamentul care poate limita sau interzice, la modul serios, ac­cesul la utilizarea facilităţilor comunitare obisnuite (după Emerson E. ChallengingBehaviour: Analysis andIntervention in People with Severe Learning Disabilities. Cambridge University Press., 1995). Comportamentul provocator mai este cunoscut si sub denumirile 'comportament care provoacă”, 'comportament dificil”, 'comportament cu probleme sau problematic”, 'comportament social inacceptabil”. În general, semnificaţia termenului e că acest tip de comportament constituie o pro­vocare pentru specialisti și îngrijitori. Pentru abordarea corectă a comportamentelor provocatoare se vor lua în considerare următoarele aspecte de bază:

(1) Toate comportamentele sunt o formă de comunicare ;

(2) Întotdeauna există un mo­tiv pentru comportamentul provocator;

(3) Pot fi o multitudine de cauze în spatele unui comportament provocator;

(4) Adulţii pot să înveţe să înţeleagă si să interpreteze comportamentul provocator al copiilor;

(5) Comportamentul provoca­tor poate fi redus/abordat prin suport, nu prin metode punitive.

Cele mai cunos­cute strategii în acest sens sunt următoarele:

1. Crearea în clasă a unui mediu încurajator/suportiv

Este vorba despre ceea ce în învăţământ se denumeste, de regulă, cu termenul cli­mat psihologic. Şcoala si, implicit, clasa trebuie să fie un mediu sigur si protector unde copilul vrea să vină să înveţe, fără teamă: copiii trebuie să se simtă confortabil si în siguranţă în clasă, să pună întrebări si să îsi expună opinia fără frica de fi pe­depsit, criticat sau intimidat. O clasă în care "temperatura emoţională” este caldă si congenială este aceea în care copiii vor fi mai dispusi să înveţe (Wong H. Wong R. The Classroom Management Book. Mountainside, CA: Wong Publishing, 2014).

Fără voia lor, profesorii se lasă, deseori, prinsi în ceea ce în literatura de specialitate se numeste "ciclul de comportament aversiv reciproc”: cu cât mai mult ei încearcă să limiteze comportamentul necorespunzător al copiilor prin utilizarea metodelor de dezaprobare si pedeapsă, cu atât mai mult comportamentul considerat neadec­vat se afirmă (Wong H. Wong R. The Classroom Management Book. Mountainside, CA: Wong Publishing, 2014). Acest ciclu de interacţiune poate continua si se escaladează, în timp, ajungând la cote greu de administrat. Experţii susţin că schimbarea comportamen­tului neadecvat al copiilor necesită schimbarea comportamentului profesorului (Shauerman B., Hall J. Positive Behavioral Supports for Classroom, 2nd edition. Upper Saddle River, NJ: Pearson, 2012). Iată de ce este recomandată crearea mediului incluziv, în care se construiesc alte cicluri ”de interacţiune reciprocă”, unde toţi actanţii se înţeleg si colaborează.

Așadar, reţinem că aprobarea si dezaprobarea sunt reciproce si de felul comporta­mentului pe care îl abordăm în sala de clasă va depinde calitatea actului educaţional realizat în acea sală.

2. Aplicarea metodei ignorării selective

Considerată una dintre cele mai dificile de aplicat tehnici de operare în manage­mentul clasei. ignorarea planificată este folosită pentru a reduce devierile de com­portament. Această metodă are efecte scontate cu condiţia utilizării adecvate, care va depinde, în cea mai mare măsură, de capacitatea cadrului didactic de a identi­fica situaţia când tehnica respectivă va funcţiona. La modul practic, profesorul are câteva alegeri. El ar trebui să îsi anunţe dezaprobarea privind comportamentul problematic sau să ignore comportamentul necorespunzător sau să dea exemple de comportamente adecvate.

Ultima opţiune este cea corectă, deoarece abordează problema din perspectivă po­zitivă. Ignorarea selectivă a comportamentelor dezaprobatoare este doar o parte a procesului. Profesorul trebuie să angajeze copiii în dezvoltarea comportamentelor corecte, nedăunătoare pentru ei si pentru alţii. Ignorarea selectivă oferă profeso­rului o strategie alternativă care poate ajuta la limitarea dezaprobării si la concen­trarea pe menţinerea în sala de clasă a unei atmosfere prietenoase, incluzive, sigure din punct de vedere emoţional si bine reglementate.

3. Concentrarea pe structură şi rutină

Crearea unui mediu de clasă în condiţii de siguranţă din punct de vedere emoţional, în care copiii pot reusi, implică nu numai un nivel ridicat de interacţiune între elevi si profesori, dar necesită, de asemenea, accentul pe structură si rutină. Copiii, în special cei cu dificultăţi de învăţare si de comportament usoare până la moderate, însusesc mai usor lucrurile structurate (spaţii, mobilier, obiecte, procese) si rutina. Structurarea si rutina îi ajută pe copii să înveţe, să însusească scheme de acţiune si comportamente adecvate si compatibile mediului scolar si statutului de elev.

Copiii cu CES trebuie să fie pregătiţi, în avans, pentru orice modificare a progra­mului zilnic sau a rutinei. Pentru unii din ei vor fi necesare memento-uri cu privire la schimbările  asteptate.

Structura și rutina implică, de asemenea, comportamente care sprijină performanţa academică. Astfel, profesorul poate forma/consolida abilitatea de a asculta a co­pilului, dând instrucţiuni repetitive. Dacă executarea sarcinii necesită mai mulţi pasi, aceasta este împărţită pe segmente ordonate de la primul până la ultimul pas. O astfel de procedură deliberată va diminua din întrebările nejustificate despre ce trebuie de făcut.

Atunci când selectează sarcini academice, profesorul trebuie să fie încrezător că fiecare elev are capacitatea de a-si îndeplini sarcina care îi este atribuită. Mai mult, el trebuie să stie dacă elevul concret va realiza această sarcină singur sau cu instrucţiuni suplimentare/complementare sau cu suportul cadrului de sprijin. Efectuarea unei sarcini independente, prin definiţie, ar necesita sprijin adăugător puţin sau deloc. Aceasta va depinde de abilitatea pedagogului de a identifica sarci­nile conform potenţialului copiilor.

4. Gestionarea  crizelor de comportament

Crizele de comportament ale copiilor trebuie abordate de către cadrul didactic din perspectivă profesională si nu personală. Aceasta înseamnă că el va apela la metode­le si tehnicile de diminuare a comportamentelor provocatoare, menţinând contro­lul asupra situaţiei din clasă si neadmiţând escaladarea crizei de comportament. În general, este indicat să fie evitate si prevenite astfel de situaţii. În acest scop, profe­sorii trebuie să recunoască situaţiile de ”înfierbântare” si potenţialele consecinţe, să păstreze distanţa faţă de spaţiul copilului, să schimbe tonalitatea (dacă mai de­vreme a ridicat-o), să utilizeze un limbaj calm, concentrat, ferm.

5. Creşterea locus-ului de control intern al copiilor

O componentă importantă a managementului clasei este de a ajuta elevii să recu­noască faptul că unele dintre alegerile pe care le fac cu privire la comportamentele lor sunt mai bune decât altele. Atunci când fac alegeri bune, acestea trebuie să fie aprobate, consolidate şi celebrate. Atunci când fac alegeri greşite, nepotrivite, ei trebuie să înţeleagă de ce au optat pentru o astfel de alegere şi ce opţiuni alterna­tive ar fi avut, dacă ar fi făcut alegeri mai bune. Copiii, în special cei cu dificultăţi de învăţare şi comportamente provocatoare, necesită să fie învăţaţi să îşi asume şi accepte responsabilitatea pentru alegerile care le fac. Acest tip de responsabi­litate este identificat în literatura de specialitate ca „locus intern de control„. Cei mai mulţi dintre copiii cu dificultăţi de învăţare şi comportamente provocatoare îi învinovăţesc pe alţii sau identifică factori externi pentru alegerile problematice pe care le fac - este vina oricui, cu siguranţă nu a lor! Astfel de situaţii sunt denumite drept „locus extern de control”.

În scopul formării abilităţii copiilor de a-şi asuma responsabilitatea pentru alegeri­le făcute, sunt câţiva paşi de urmat:

•        Copilul este rugat să îşi explice comportamentul şi ce s-a întâmplat; să identifi­ce ce reguli ale clasei/şcolii a încălcat;

•        Copilul este ajutat să exploreze şi alte opţiuni pentru a răspunde la aceeaşi situaţie data viitoare;

•        Odată identificate alternativele, apare şi întrebarea: Care este cea mai bună ale­gere? Care este cea mai bună a doua opţiune? De ce? ş.a.m.d.

Urmând acest algoritm, profesorii reuşesc să ajute copiii să recunoască faptul că un comportament este guvernat situaţional şi că este posibil ca o singură modalita­te de a răspunde situaţiei să nu fie adecvată, având în vederea diferiţi factori. Cel mai important element în această procedură este întrebarea despre data viitoare când se prezintă o situaţie specifică. O bună intervenţie comportamentală ar tre­bui întotdeauna să se concentreze asupra modului de a îmbunătăţi situaţia de data viitoare (Polirstok S. Developing Emotional Intelligence in Children and Adolescents with Nonverbal Learning Disabilities and Attention Deficits: Strategies for Teachers and Parents. Educating the Creative Mind Conference Proceedings, Union, NJ: Kean University, 2010).

6. Limitarea utilizării pedepsei

În mod tradiţional, majoritatea modelelor de management al clasei se bazea­ză pe metode punitive. Copiii cu probleme de deficit de atenţie, în virtutea particularităţilor de dezvoltare, deseori prezintă sensibilitate redusă la recompense şi pedepse (o consecinţă neurologică a tulburării). În timp, se întâmplă că pedep­sele uşoare nu au efectul scontat şi atunci profesorii au tentaţia să crească pedep­sele ca severitate si durată. Problema cu această abordare este faptul că utilizarea pedepsei nu învaţă comportamentul ţintit si doar generează resentimente din par­tea par­tea copiilor: pedeapsa usoară, aversivă produce un comportament evitant și nu rezultatul de a-l ajuta pe copil să înveţe să se comporte mai adecvat. Cheia pentru profesori este să folosească în mod predominant suporturi și strategii de compor­tament pozitiv.

De prea multe ori profesorii folosesc strategiile de pedeapsă ca o primă opţiune în gestionarea comportamentului provocator. O formă frecventă de pedeapsă este excluderea de la activităţile extracurriculare, ori pentru copiii cu dificultăţi de învăţare/tulburări de comportament acestea sunt ocazii asteptate cu nerăbdare, deoarece sunt mai puţin academice și copiii tind/ speră să exceleze în aceste activităţi. Eliminarea privilegiilor sau a activităţilor favorizate, cum ar fi cele extradidactice, este emoţională si generează resentimente și rezistenţa la pedeapsă.

Factorii care asigură succesul

Pentru reusită si performanţă scolară este necesar să se asigure un mediu priete­nos, sigur, astfel încât copiii să fie predispusi învăţării. Din aceste considerente, construirea comunităţii scolare este un factor critic, de o importanţă crucială în educaţia incluzivă. Aceasta implică mai multe dimensiuni:

•        Relaţii colaborative, respectuoase, de sprijin între personalul scolii, părinţi, co­munitate.

•        Relaţii strânse între copii, astfel încât ei să se cunoască si să se susţină unii pe alţii. Pot fi aplicate diferite forme de sprijin: parteneri de la egal la egal, cercurile de suport, pacificatorii, şedinţele la clasă etc.

•        Oferirea copiilor a dreptului de alege si pregătirea lor pentru asumarea responsabilităţii. Copiii se simt mai siguri, pot alege, nu se simt constrânsi.

Concluzie

În scoala incluzivă copiii trebuie să se simtă nu ”controlaţi”, ci ajutaţi să înţeleagă consecinţele comportamentului provocator, iar personalul trebuie să însușească ideea că un astfel de comportament este, de fapt, modul de a comunica al copilului și că acesta are nevoie de ajutor.

Resurse

https://mecc.gov.md/sites/default/files/educatie_incluziva_final.pdf