Supradotarea în raport cu media oamenilor este un fenomen observat în toate culturile și epocile istorice. Sursele antichității evocau supradotarea ca fiind un dar al zeilor, un har, o energie divină în surplus pentru unii aleși, sau o investitură a zeilor dată unor aleși. În general legendele, poveștile clasice, și relatările faptice arată o legătură directă între depășirea unor obstacole existențiale majore și dezvoltarea harului personal într-o anumită direcție, harul fiind o răsplată dată de zei către muritorii ce și-au dovedit meritul pentru acesta. Despre persoanele care descopereau o proprietate matematică, grecii antici spuneau de exemplu că sunt iubiți de zei, căci un om obișnuit nu ar putea străbate cu mintea proprie secretele universului. Mitul lui Prometeu ilustrează aceeași credință.
O sinteză a caracteristicilor copiilor supradotați cuprinde domeniile:
- domeniul cognitiv (inteligență superioară mediei, capacitate înaltă de concentrare, memorie superior dotată, dezvoltare precoce a vocabularului, precizie și expresivitate în comunicare, autenticitate în gândire, înțelegere originală a simbolurilor, capacitate crescută a intuiției, gândire critică, claritate și precizie în formularea ideilor);
- domeniul afectiv-motivațional (emotivitate, senzitivitate generală mărită, nivel înalt de energie și vitalitate, trăiri emoționale intense, sensibilitate artistică, motivație intrinsecă pentru învățare, nivel înalt de aspirații);
- trăsături de personalitate (perseverență, spirit de inițiativă, optimism, sentimentul de diferență față de colegii de aceeași vârstă, dorința de dezbatere).
Faptul că acești copii au niște capacități cognitive extraordinare, nu înseamnă că nu au nevoi emoționale, de apartenență, de contact social și uman pe care le întâlnim la orice copil. Deoarece procesarea de informații se face într-un ritm mult mai alert, copilul supradotat se poate simți plictisit chiar și în relațiile sociale.
El poate descoperi că ceilalți copii de aceeași vârstă nu au aceleași interese sau poate considera jocurile acestora puerile și plictisitoare. Tocmai din acest motiv, putem întâmpina situația în care copilul supradotat se simte inadecvat și neadaptat social. Însă una dintre nevoie noastre de bază este aceea de a aparține și de a ne simți acceptați, astfel că este important ca tu, părintele, să petreci timp cu copilul și să îl ajuți să se cunoască și să își construiască o stimă de sine sănătoasă și în acord cu realitatea.
Adevărul că omul este o fiinţă unică, adevăr susţinut cu argumente de filosofi, psihologi si pedagogi ca Hobbes, Leibniz, J.J. Rousseau, Froebel ori de Nitzche, Max Stirner, de Kierkegaard şi J.Dewey, a determinat apariţia unui tip distinct de abordare în filosofia educaţiei: pedagogia existenţei. Nucleul de coerenţă al acestei direcţii de abordare a educaţiei şi, implicit, a umanului, este tocmai centrarea pe specificitatea individuală, pe aspiraţiile, interesele, nevoile celui ce se educă.
Deși capacitățile extraordinare ale copiilor supradotați – folosirea unui vocabular bogat și adecvat, memoria deosebită pe arii de interes, gândirea critică, sensibilitatea morală, perfecționismul etc pot fi observate de părinți sau de cadrele didactice, evaluarea psihologică standardizată este cea care poate confirma inteligența superioară.
A fi supradotat nu este sinonim întotdeauna cu a fi cel mai bun din clasă la școală. Până și Isaac Newton avea note mici în școala primară, iar Mihai Eminescu a rămas repetent în clasa a II-a. Acest lucru se întâmplă pentru că acești copii se plictisesc de multe ori la orele de curs unde sunt discutate informații pe care le-au citit înainte, iar ceea ce li se predă este deja depășit.
O politică educaţională coerentă şi adaptată cerinţelor unui învăţământ democratic ţine seama de diversitatea umana şi se construieşte pe strategii de respectare a diferenţelor interindividuale. Diversificarea instituţională sau a structurilor, presupune diversificarea studiilor :
a) organizatoric: profiluri, filiere de studiu specializări, alternativele instituţionale, învăţământul confesional şi învăţământ în limba maternă etc;
b) prin provocarea alegerilor (discipline şi cursuri opţionale);
c) schimbări la nivelul structurilor clasei şi şcolii (clase si grupe de nivel, clase speciale, educaţia integrată a unor copii cu nevoi educative speciale, grupuri de studiu independente şi de cercetare, de reflecţie şi de sensibilizare, de aprofundare – cenaclu - atelier de creaţie etc.);
d) diversificarea şi perfecţionarea învăţământului la distanţă, prin folosirea tehnologiilor moderne (diversificarea locurilor învăţării: la domiciliu, la şcoală, în centre de resurse de învăţare, tehnologice); Diversificarea realizată la nivelul proiectării curriculare înseamnă, module de studiu, modularea timpului şcolar (orare centrate, globale, orar variabil de la o săptămână la alta sau de la un semestru la altul etc.) Raţionalităţilor multiple, diversităţii modurilor de a gândi, învăţământul le răspunde prin strategii educative diferenţiate.
Diversificarea procesuală, se realizează prin individualizarea la nivelul clasei de elevi, respectarea individualităţii elevilor şi a principiului accesibilităţii prin sarcini de instruire diferenţiată, diferenţierea timpului de studiu şi a mecanismelor de întărire utilizate în învăţare. Repere ale diferenţierii sunt atât particularităţile intelectuale şi nonintelectuale ale celor instruiţi cât şi particularităţile mediului de învăţare, ale câmpului pedagogic în care se operează.
Importante în acest ansamblu se dovedesc a fi formele de diferenţiere la nivelul obiectivelor şi conţinuturilor instruirii, la nivelul resurselor materiale al metodelor de predare şi de evaluare ca şi diferenţierea la nivelul timpului de lucru a standardelor de evaluare şi la nivelul produselor învăţării.
Atât sprijinul părinților, cât și cel al profesorilor sunt decisive în dezvoltarea talentului copilului supradotat. Observațiile empirice și studiile de caz sugerează că trebuie să examinăm atitudinile părinților în educația și dezvoltarea copilului în primii ani de viață. Dezvoltarea capacităților științifice depinde în primul rând de determinările individuale, ca și de potențialul intelectual sau de creativitate, de motivația intrinsecă, de curiozitatea cognitivă și preocupările pentru un domeniu specific.
Concomitent cu diversificarea activităților în domeniul științei și tehnologiei, se ajunge la cunoașterea declarativă și procedurală, ceea ce poate conduce la diverse niveluri de cunoaștere sau de excelență a randamentului. Este nevoie de o educație în spiritul creativității ca stimul al relațiilor socio-emoționale; iar familia, școala sau condițiile de socializare profesională trebuie să acționeze ca stimul al interacțiunilor în grupul de elevi. De asemenea, acestea le pot oferi șansa să utilizeze materiale pentru învățare și instrumente pentru cunoașterea individuală. în final, acțiunile, așteptările și scările de valori ale contextului social joacă un rol important în dezvoltarea și educarea tinerilor supradotați și foarte talentați.
În cadrul problematicii identificării, aplicarea testelor psihometrice trebuie să ia în considerare elementul cultural care stă la baza construirii testelor. Un mare număr de teste de inteligență și de aptitudini folosite în unele țări au fost inițial validate și în alte țări cu culturi diferite; or, evaluarea unui copil sau tânăr trebuie foarte bine studiată, înseamnă că aceste instrumente nu trebuie transferate direct, fără să fi fost mai întâi validate în mod adecvat, ținând seama de condițiile specifice țării respective și fiind aplicate corect.
Diferenţele de dotare intelectuală de ritm şi de stil de învăţare, de volum al cunoştinţelor şi de profunzime a înţelegerii sunt uşor constatabile şi cei care instruiesc trebuie să le ia în seamă dacă doresc ca cei instruiţi să reuşească în atingerea obiectivelor instruirii. Nivelul aptitudinal şi cel al motivaţiei învăţării, implicarea afectivă, voinţa şi caracterul intervin ca elemente hotărâtoare în condiţionarea reuşitei individuale.
Pentru a găsi întotdeauna soluţii profitabile în situaţii critice ori doar curente, profesorul trebuie să pornească de la următoarele câteva idei ce trebuie respectate ca cerinţe cadru ale acţiunii educaţionale: dreptul de a fi diferit sau dreptul la diversitate este un drept fundamental al omului; potenţialul individual trebuie valorificat maximal; asigurarea egalităţii de şanse la educaţie presupune recunoaşterea
şi respectarea diferenţelor de capacitate înnăscută şi dobândită; adaptarea şcolii la posibilităţile aptitudinale, nevoile, problemele ori interesele de cunoaştere ale elevilor este o necesitate a educaţiei pentru toţi, a educaţiei pentru fiecare.
Şansele egale prin instruire înseamnă atât adaptarea conţinutului, metodelor ori ritmului activităţii la posibilităţile elevilor, cât şi simularea dezvoltării fiecărui elev, solicitările depăşind raţional posibilităţile actuale ale elevului şi determinând la autodepăşire.
Scopul educaţiei este desăvârşirea fiinţei umane ca atare, iar dezvoltarea umană poate fi considerată ca un proces de lărgire a posibilităţilor de opţiune a oamenilor. Diversificarea la nivel de învăţământ trebuie să urmeze acest deziderat .
Din punct de vedere metodologic, strategia diferenţierii, ca strategie globală de instruire implică utilizarea unui ansamblu diversificat de metode aplicate complementar: conversaţia, în special cea euristică, demonstraţia, explicaţia, exerciţiul, tehnica utilizării fişelor de muncă independentă (fişe de dezvoltare, de recuperare, de recuperare, de exersare, de creaţie), utilizarea fişelor individuale de progres sau a diagramelor de progres a fişelor de evidenţă a greşelilor tipice al nivelul unei clase sau a unui grup de elevi (fişe de caracterizare).Organizarea se poate realiza individual si în grup diadic, grup mic, grupul omogen fiind constituit pe baza aplicării unor teste de plasament sau a unor teste de succes educaţional.
În cazul atingerii obiectivelor de mai sus şi numai atunci, un profesor se poate considera pregătit să abordeze un curriculum diferenţiat şi personalizat, în beneficiul desăvârşirii personalităţii elevilor şi al societăţilor în care aceştia urmează să se integreze.
Din rezultatele obţinute în urma unor studii se conturează cu oarecare precizie nevoile de competenţă, în scopul diferenţierii instruirii la nivel de profesor-clasă de elevi: de realizare a complementarităţii teorie-practică, de metodologie, de adaptare la
situaţiilor de instruire şi de anticipare a acestora, astfel încât să devină controlabile; de transfer al cunoştinţelor şi operaţiilor achiziţionate de viitorii profesori şi institutori în situaţii noi de instruire; de relaţionare (învăţare-formare interactivă) şi de decizie (conducerea autonomă a situaţiilor de instruire de către viitorul profesor sau institutor); de reglare, prin punerea permanentă în discuţie a proiectelor şi prin valorizarea reuşitei la nivelul unei învăţări din experienţă, activă (formare prin cercetare ,investigare pe cont propriu a practicilor pedagogice şcolare actuale, la nivelul unui proiect profesional al studentului – viitor profesor). Punerea şi descoperirea de probleme devine o cale de acces la competenţă.
S-a dovedit că este necesar ca viitorii profesori să fie familiarizaţi încă din facultate cu instrumente de tipul probelor psihologice, pe care le-ar putea utiliza sub îndrumarea psihologului sau consilierului şcolar, cu mai multe variante de fişe şcolare care i-ar putea ghida în activitatea de abordare a personalităţii elevului cu diverse chestionare standardizate pentru părinţii elevilor ,,cu probleme” cu grile de observare a comportamentului în situaţii ,,dificile” (copii care cumulează eşecuri în planul învăţării şcolare, copii şi tineri cu devieri de comportament, care perturbă activitatea didactică, copii şi tineri în situaţie de risc educaţional, cu dificultăţi de învăţare etc.)
Viitorilor profesori ar trebui să li se pună la dispoziţie un număr cât mai mare de fişe de lucru cu sarcini diferenţiate în funcţie de dificultăţi, lacune, fişe de evidenţă a greşelilor tipice probe de verificare conţinând sarcini de lucru diferenţiate pe niveluri, descriptori de performanţă (standard minimal, mediu, maximal) pentru a avea modelele necesare activităţii lor viitoare .
Este evident că o personalitate creativă, motivată, competentă şi activă nu se poate dezvolta decât pe baza acceptării diferenţelor în şcoală şi a eforturilor de diferenţiere a transferelor de învăţare specifică. Procesul de formare a capacităţilor, atitudinilor şi competenţelor prevăzute de programe presupune disponibilitatea fiecărui profesor de a organiza experienţe de învăţare care să respecte potenţialul individual şi să fie interactiv.
Instruire diferenţiată
Diferitele modalităţi de a răspunde nevoilor speciale în materie de educaţie a elevilor supradotaţi se referă la:
- facilitarea trecerii acestora de la o clasă la alta, superioară ca nivel, dacă au îndeplinit cel puţin bine cerinţele nivelului anterior;
- alcătuirea de programe diferenţiate care să permită avansul mai rapid al unora în aceeaşi unitate temporală;
- organizarea de clase speciale alcătuite pe criteriile:
- nivel al coeficientului intelectual
- focare de interes
- proiecte comune
- niveluri de aspiraţie sau de reușita;
- organizarea pe clase cu program total independent de cel şcolar general, în afara timpului şcolar comun
Pentru instruirea adecvata a elevilor supradotaţi vor trebui diferenţiate, modificate sau adaptate toate aspectele procesului educativ general:
- scopurile si obiectivele;
- conţinutul curriculum-ului;
- organizarea si gruparea elevilor;
- resursele de personal;
- procesele de evaluare;
- legăturile cu instituţiile educative extraşcolare;
- serviciile auxiliare şcolii.
K.K. Urban (1992) menţionează următoarele forme organizaţionale de stimulare si instruire a supradotaţilor, în funcţie de gradul segregării/ integrării lor sociale în grupul covârstnic de provenienţă:
· instruire individuală particulară;
· şcoli speciale rezidenţiale;
· şcoli speciale numai pentru supradotaţi;
· şcoli speciale pentru supradotaţi, în cooperare cu scolile normale;
· clase speciale cu un curriculum, resurse si metode speciale;
· clase speciale cu un curriculum normal dar îmbogăţit;
· clase speciale eterogene ca vârstă;
· programe în întregime individualizate;
· studiu în clase obișnuite si cu predarea unor cursuri suplimentare, pe grupe de lucru;
· studiu în clase obișnuite si cu profesori specializaţi şi /sau programe speciale
Adaptarea curriculumului şcolar
Formele de orientare a programelor de instruire principale pentru copiii supradotaţi presupun următoarele:
Accelerarea studiilor - este tehnica preferată de specialiști, însa puțin utilizată din cauza impactului negativ social si emoţional a parcurgerii rapide a etapelor tradiţionale ale şcolii.
Îmbogăţirea studiilor - oferirea de cunoștinţe si activităţi speciale în cadrul claselor obișnuite. Majoritatea profesorilor care lucrează cu copiii supradotaţi utilizează metoda îmbogăţirii cunoștinţelor (peste 80%).
Gruparea pe niveluri de abilităţi - elevilor supradotaţi care rămân integraţi în clasele obișnuite sau în afara lor, li se oferă programe de instruire diferenţiate în cadrul unei noi regrupări temporare.
Obiectivele curriculum-ului diferenţiat decurg, la fel ca si obiectivele curriculum-ului obișnuit, din idealul educaţional si finalităţile sistemului de învăţământ.
Evaluările curriculum-ului pentru elevii dotaţi ar trebui conduse în concordanţă cu principiile prioritare stabilite, cu accent pe abilităţile supramedii de gândire, pe creativitate şi pe excelenţă.
Pentru un elev supradotat aflat într-o clasă specială, principalele avantaje educative constau în:
- conţinutul instruirii este mai adaptat intereselor şi potenţialului lui intelectual înalt;
- elevul se va compara cu alţi supradotaţi şi-şi va contura mai exact imaginea de sine;
- elevul va face echipă cu alţi supradotaţi pentru a realiza lucruri pe care nu le-ar fi putut face singur;
- elevul va avea profesori special pregătiţi să le cunoască cerinţele lor deosebite în materie de educaţie şi tratament psihologic.
Rolul major al profesorului angajat într-un program de învățământ pentru elevii cu aptitudini înalte este acela de a concepe si realiza trasee curriculare opţionale multiple si de a asigura o mare flexibilitate în parcurgerea lor.
Formarea continuă certificată urmăreşte implicarea învăţătorilor şi profesorilor in diferite activităţi precum: programe acreditate de perfecţionare cu tematică specifică; ateliere de lucru; stagii de documentare; schimburi informaţionale intre specialişti din ţară şi străinătate; studii postuniversitare; masterate; doctorate; schimburi de profesori cu centre internaţionale de formare in gifted education; studii post-universitare de profil in reţeaua internaţională de universități ce au programe specifice de gifted education.
Printre principiile de elaborare a curriculum-ului diferenţiat pentru elevii supradotaţi, putem aminti (A.H. Passow):
- să dezvolte potenţialul intelectual si aptitudinile fiecăruia, în cel mai înalt grad posibil, stimulându-se interesul, spiritul de exploatare, prin conceperea de programe menite să maximalizeze dezvoltarea potenţialului lor superior;
- să le dezvolte o "conştiinţă socială", simţul responsabilităţii, calităţi etice şi morale;
- să-i înveţe să gândească independent;
- să le stimuleze creativitatea;
- să sensibilizeze lumea scolii si comunitatea pentru recunoașterea şi aprecierea valorilor culturale si performanţelor intelectuale;
- să găsească noi conţinuturi si metode care să poată fi aplicate şi în învăţământul general.
Gruparea elevilor pe niveluri de performanţă este surprinzător de mare în practica şcolară, în gimnaziu şi mai ales în liceu, în funcţie de rezultatele din învăţământul primar (sau gimnazial) şi aceasta pentru că profesorilor le este foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să practice în clasă o pedagogie diferenţiată în condiţiile unui număr foarte mare de elevi în clasă şi cu niveluri ale potenţialului intelectual foarte diferite.
Gruparea poate avea în vedere doar reducerea diversităţii caracteristicilor unui microgrup pentru "a permite experienţe de învăţare mai intensive, mai extensive şi mai accelerate", să ofere mai multe situaţii de stimulare şi interacţiune a diferitelor aptitudini, cunoştinţe şi interese ale elevilor, să faciliteze un contact mai direct cu persoane specializate în anumite domenii şi/sau cu resursele/mijloacele educative. În şcolile cu mai multe clase paralele, gruparea elevilor pe niveluri (clase care grupează elevii cu rezultatele cele mai ridicate până la clase de elevi cu cele mai reduse performanţe şi ritmul cel mai lent de lucru) nu rezolvă problema instruirii diferenţiate a celor supradotaţi, pentru că este o mare diferenţă calitativă între elevul cu rezultate şcolare bune şi cu un coeficient de inteligenţă de 120 şi cel supradotat (cu un coeficient de inteligenţă de 130-140).
Principalele demersuri organizatorice cu finalităţi de instruire ne duc la următoarele concluzii:
• eficienţa instruirii este mai ridicată, pentru elevii supradotaţi, atunci când aceştia sunt grupaţi în clase speciale;
• accelerarea studiilor, pentru majoritatea elevilor supradotaţi, are mai multe efecte pozitive decât dezavantaje;
• nu este recomandat a se renunţa la studierea unor "discipline de cultură generală", dar acestora li se poate dedica mai puţin timp dat fiind ritmul şi capacitatea lor de asimilare, iar timpul devenit astfel disponibil, se poate utiliza pentru îmbogăţirea şi aprofundarea studiilor în domenii precise de interes deosebit.
BIBLIOGRAFIE :
1. Cristea Sorin – ,,Dicţionar de termeni pedagogici”, R.A, 1998, p.113;
2. Creţu Carmen – ,,Curriculum diferenţiat şi personalizat”, Iaşi, Editura Polirom, 1999;
3. Maciuc Irina – ,,Elementele de psihologie diferenţială”, Bucureşti, Editura Didactică si Pedagogică, 2000, p.89;