Ca instituţie socială, familia are o istorie care se confundă cu dezvoltarea civilizaţiei umane. Ea este unicul grup social în care legăturile de dragoste şi de consaguinitate capătă o importanţă primordială, prin interacţiunile multiple şi determinante între toţi membrii ei. În acest ansamblu de relaţii, valori şi sentimente, copilul primeşte forţa şi imboldul principal al dezvoltării sale. Ştiinţa sociologică prezintă familia ca un grup de persoane legate direct prin relaţii de rudenie, ai cărei adulţi îşi asumă responsabilitatea pentru creşterea copiilor. Relaţiile de rudenie sunt legături de sânge care se înfiinţează fie prin căsătorie, fie prin descendenţă. ”Celula familială” nu este nici atotputernică în privinţa devenirii membrilor săi, dar nicio simplă ,,curea de transmisie’’ lipsită de iniţiativă. Pentru copiii săi, ea este într-un anume fel, un spaţiu de trecere în care ei trebuie  să înveţe înainte de toate, să genereze propria autonomie şi să devină cetăţene şi cetăţeni capabili să contribuie la binele colectiv. Familia constituie factorul decisiv de socializare şi educaţie pentru copii. Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacţiunilor dintre copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului.

 

Viaţa în familie este prima şcoală a emoţiilor. În acest creuzet intim, învăţăm să recunoaştem emoţiile proprii cât şi reacţiile celorlalţi la emoţiile noastre, cum să gândim aceste emoţii şi cum să alegem reacţiile, cum să citim şi să ne exprimăm speranţele şi temerile. De asemenea, familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi al ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată.

Familia are şi o însemnată funcţie educativă. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”. Statisticile judiciare arată că majoritatea delicvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de o reală asistenţă din partea familiei. În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale. Primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională este familia. Aceasta are menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor conduite, sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze. Copilul absoarbe din mediul apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi contagiune directă. Copiii vor face sau vor crede precum părinţii imitând comportamentele acestora. La ora actuală, multe familii au nevoie de o educaţie solidă, dată fiind starea  lor precară din punct de vedere material şi spiritual. Copilul este influentat de familie să trăiască, să stabilească schimburi cu mediul ambient, să se dezvolte pe plan afectiv, social, economic. Copilul găseste modele umane pe care le va imita inițial, dar de care se va diferenţia treptat din punct de vedere uman.

Cu ceea ce acumulează copilul în cadrul familiei, el se va integra sau nu mai uşor în grupurile sociale din care va face parte; își va dezvolta personalitatea și influienţele reglatoare, de socializatoare şi individualizatoare pe care le-a dobândit din familie. Având în vedere complementaritatea rolurilor jucate de cei doi părinţi, cei mai mulți autori consideră că este necesar ca, încă din primele săptămâni de viaţă ale noului născut, ambii părinţi să se implice în educaţia sa. Alături de o mamă tandră şi stimulativă, el are nevoie şi de prezenţa tatălui care, în limita timpului disponibil, trebuie să se implice corect în multiplele probleme care pot apărea. Astfel, tatăl este considerat primul partener de joacă al copilului, întrucât el petrece de patru-cinci ori mai mult timp jucându-se cu acesta, decât îngrijindu-l, datorie ce revine prin tradiţie, preponderant, mamei.

Stalpul casei este tatal. Acesta este cel care oferă familiei, dar şi copilului un sentiment de protecţie şi de siguranţă, transmitand copilului dorinţa arzătoare de a deveni precum el. Pentru că tata este cel care ,, îl aruncă pe copil şi-l prinde fără că acestuia să-i fie frică, el conduce maşina, el mânuieşte securea, el îl poartă în braţe când acesta este obosit. Deci sentimentul de siguranţă pe care copilul îl are când tata este în preajmă, provine din impresia că tatăl domină lumea. “ (Rose, Vincent, Cunoașterea copilului, EDP, Buc., 1972, p.117). Din perspectiva autoarei, examenul calitativ al gestiunii timpului arată că duratele pe care părinţii le petrec alături de copiii lor îndeplinesc trei funcţii:

-        funcţia de întreţinere şi reparaţie care vizează asigurarea nevoilor primare (pregătirea mesei, întreţinerea obiectelor de îmbrăcăminte), sau unor activităţi legate de sănătatea copilului;

-        functia de reconfort- relații interpersonale reprezentate de jocuri comune, momente de tandreţe şi confesiune;

-        funcţia de  dezvoltare, corespunzătoare unor obiecte educative complexe.

Realizând o paralelă între bărbaţi şi femei, apar următoarele diferențe:

- femeile asigură toate cele trei funcţii, independent de prezenţa sau absenţa soţilor, bărbaţii sunt specializaţi exclusiv în funcţia de reconfort;

- tatăl intră de unul singur în raport cu copilul, numai pentru a se juca, a trăi satisfacţia unor gesturi de tandreţe reciprocă sau pur şi simplu numai pentru a se convinge după ,,aerul “ senin al copilului, dacă totul este în regulă.

     Deosebirile principale vizează modul, natura implicării, şi nu gradul, mai mic sau mai mare de implicare, care nici nu poate fi evaluat, întrucât nu pot fi comparate cantitativ comportamente diferite calitativ.

Timpul petrecut de mama alături de copil este o alternanţă între momente de intervenţie, momente de simplă prezenţă, de preocupare şi control de la distanţă. Tatăl este, în cele mai multe cazuri, înţeles ca având un rol secundar.

Fără a-şi diminua importanţa ca instituţie socială, familia nu mai reprezintă o instituţie conservatoare, ci una tot mai adaptată transformărilor de la nivelul societăţii, democratică şi deschisă. Familia este tot mai integrată în dinamica societăţii, tot mai mult condiţionată de schimbările economice şi sociale, influenţând, la rândul ei, evoluţia de ansamblu. Schimbările din ultimele decenii din societatea occidentală au născut ideea că ne aflăm în faţa unei noi civilizaţii, diferită de cea industrială şi denumită postindustrială, postmodernă, a doua modernitate sau modernitate reflexivă (Beck, 1995), modernitate târzie, înaltă, radicalizată (Giddens, 1990), modernitate lichidă (Bauman, 2000). Instituţiile care se dezvoltaseră încă din modernitate au continuat să preia tot mai mult din funcţiile care odinioară erau asigurate de familia tradiţională: educativă, economică, culturală, chiar şi cea de solidaritate. https://www.revistacalitateavietii.ro/2010/CV-1-2-2010/01.pdf

Receptivitatea copilului la raţionalitatea adultă este esenţială: cu cât se dovedeşte mai "ascultător", mai "înţelegător" cu atât este, la rândul lui, ascultat şi înţeles mai mult,părinţii admit că reciprocitatea poate merge până la inversarea rolurilor educat - educator şi că au de învăţat mult de la şi mai ales împreună cu copiii lor. Altfel spus, educaţia copiilor constituie simultan o construcţie a sinelui părintelui, respectiv un câmp important al diferenţierii sale în raport cu identitatea rurală originală. Unii autori consideră că familia funcţionează ca un complex educativ unitar pentru fiecare dintre membrii săi.( Elisabeta Stãnciulescu, Sociologia educaţiei familiale, Editura Polirom: Iaşi.1997, p. 63)

Copilul şi copilăria au parcurs de-a lungul timpului tendinţe ca în intreaga lume, cu un ritm diferit de parcurgere a traiectoriei, determinat de două cauze: izolarea intelectuală, culturală şi socială în care a fost obligată să trăiască familia românească în anii comunismului, proliferarea comunismului care promova identitatea copilului ca "aparţinând societăţii", depersonalizarea familiei şi efortul de a rupe copilul de familie, pentru a putea fi astfel mai bine inoculat cu ideologia comunistă şi, în al doilea rând, de renunţare mai lentă la unele tradiţii în familie şi societate.

Cu toate acestea, în familia românească tradiţiile sunt puternic înrădăcinate, îndeosebi în familia din mediul rural, fapt care nu are neapărat o conotaţie negativă, atât timp cât ea promovează valorile pozitive ale relaţiei părinte - copil.

Procesul de socializare al copilului în cadrul familiei este un proces social prin care individul uman, membru activ al societatii, parcurge transformari succesive, un proces continuu de interactiune, inegal ca intensitate, care da unei fiinte potential sociale posibilitatea sa-si dezvolte o identitate, un ansamblu de idei, o gama de deprinderi. Esenta acestui proces consta in aceea ca societatea incearca, prin agentii de socializare, sa transforme individul astfel incat sa corespunda normelor si valorilor ei. Prin socializare copilul este condus spre dobandirea regulilor vietii, a obisnuintelor, a modurilor de a gandi, a credintelor si a idealurilor conforme cu mediul social in care a crescut.

Familia, ca factor educaţional, acţionează cea mai mare măsură în fazele de început ale ontogenezei, calitatea achiziţiilor psihocognitive, pshihoafective şi psihomotorii realizate în această perioadă, condiţionează fundamental calitatea achiziţiilor psihocomportamentale ulterioare.

Socializarea de bază/primară se realizează în familie, aceasta fiind esenţială pentru integrarea socială a copiilor. Eşecurile socializării în familie au consecinţe negative la nivelul comunităţilor şi al societăţii. În mod normal, socializarea în familie este convergentă cu normele şi valorile promovate la nivelul societal. Există însă şi situaţii în care socializarea în familie se face în discordanţă cu normele şi valorile sociale generale.

Socializarea în cadrul familiei presupune existenţa mai multor componente, după cum urmează:

-          normativă - transmiterea principalelor norme şi reguli sociale;

-          cognitivă - dobândirea deprinderilor şi cunoştinţelor necesare acţiunii ca adult;

-          creativă - prin care se formează capacităţile de gândire creatoare şi de a da răspunsuri adecvate în situaţii noi;

-           psihologică - dezvoltarea afectivităţii necesare relaţionării cu părinţii, cu viitorul partener, cu propriii copii şi cu alte persoane

Comunicarea - practică educativă în socializarea copiilor

Orice copil trebuie să priveasca viata in mod constient, să înveţe egalitatea modului în care este tratat de adult, să înveţe să coopereze, să dobândească o relativă armonie şi să se raporteze la altul. Socializarea este privita in dinamica celor doi factori reprezentati de mediu social si individ, in sensul in care invatarea sociala se petrece sub influenta ambiantei sociale din care insa face parte si individul ce devine astfel atat socializat cat si agent socializant. Cercetarile din acest domeniu pornesc de la ideea ca societatea, sistemul de valori si cultura influenteaza persoana mai mult prin intermediul grupurilor mici ca familia, gradinita, grupul de covarstnici, scoala, atragand atentia asupra prioritatii raporturilor interpersonale ca si  factori de influentare a dezvoltarii psihice a copilului.

Climatul familial şi dezvoltarea psihică a copiilor. Relatia primordiala în care fiinta umana este integrata prin însusi procesul genezei sale este aceea de filiatie, de rudenie. Pe lânga dimensiunea fizica, relatia de filiatie are si o dimensiune functionala ce consta în satisfacerea de catre parinti a trebuintelor primare ale copilului. De asemenea, importanta în dezvoltarea generala a personalitatii copilului este si interactiunea si comunicarea cu proprii parinti. Astfel, "în functie de felul în care mama si tatal îsi înteleg si îsi joaca rolul în primii ani de viata ai copilului, dezvoltarea psihica a acestuia poate fi stimulata, accelerata sau dimpotriva, întârziata, frânata, fiind desfasurata în maniera echilibrata, armonioasa ori cu producerea unor dezechilibre si dizarmonii ce-i vor periclita mai târziu modul de relationare cu cei din jur si integrarea normala în viata sociala si profesional.

Atmosfera familială variază puternic de la o familie la alta. Maniera în care acesta influenţează personalitatea copilului este incontestabilă. Se consideră că de o arie de cuprindere mai largă decât atmosfera familială dispune climatul familial. Climatul familial este definit ca „formaţiune psihică foarte complexă, cuprinzând ansamblul de stări psihice, moduri de relaţionare inter-personală , atitudini, nivel de satisfacţie ce caracterizează grupul familial o perioadă mai mare de timp" (N. Mitrofan, 1991,op. cât.  p. 72.) Acesta acţionează ca un filtru între influenţele educaţionale exercitate de părinţi asupra copiilor şi personalităţii acestora. Acesta prezintă o structură complexă, cu caracteristicile comune de care părinţii trebuie să ţină cont în acţiunile lor educative.

Problemele familiale şi  influentele lor asupra copilului

Părinţii pot diminua influenţa negativă a divorţului asupra copiilor dacă investesc timp şi efort şi prin evitarea implicării copiilor în conflictul dintre părinţi. Cauzele care ar duce la subrealizarea propriilor copii ar fi faptul că părinţii au expectanţe foarte mari, acestea neapropindu-se câteodată chiar deloc de cele ale copiilor. În multe dintre cazuri, copilul este împins să obţină în continuu succes, probabil făcând eforturi intelectuale, artistice şi emoţionale destul de mari pentru a satisface activităţile. În câteva cazuri părinţii văd în proprii copii a doua şansǎ de a se realiza prin ei. Succesele copiilor devin mult mai importante decât abilităţile şi nevoile adevărate. Copii vor ezita să le arate părinţilor rezultatele lor şcolare, dacă nu ating acel standard înalt impus. Sau, în alte cazuri, părinţii aşteaptă prea puţin de la ei, şi astfel nu-i încurajează să citească, deoarece s-ar plictisi mai târziu la şcoalǎ, însǎ rezultatul ar fi acela că plăcerea pentru citit, aritmeticǎ sau chiar gândit ar putea să dispară. Cel mai bun lucru pe care-l pot face părinţii este să demonstreze acel comportament  care-l vor de la copii să-l aibă.

Copilul supradotat subrealizat prezintă anumite caracteristici specifice în cadrul familiei, astfel el este mult mai dependent de mamǎ, tatăl îl respinge sau dominǎ şi îi oferă puţinǎ afecţiune; relaţia dintre tată şi fiicǎ este negativă sau chiar inexistentă; copilul se identificǎ din foarte puţine puncte de vedere cu părinţii; există probleme sociale şi emoţioanle în cadrul familiei; părinţii sunt mai severi în pedepse şi  foarte restrictivi. După cum afirmă Whitmore (1985), familiile cu un statut socio-economic scăzut nu reuşesc adesea în a oferi o deschidere care să stimuleze dezvoltarea unor capacitǎţi de gândire superioare. Experienţe utile cum ar fi: călătoriile, activităţile educaţionale şi rezolvarea problemelor prin activităţi comune (conversaţie) pot fi neglijate. Acest gen de elevi pot proveni din zone rurale izolate, oraşe dezavantajate economic sau anumite minorităţi etnice sau culturale care nu încurajează dezvoltarea culturală.

Chilman (1969) spune că mai multe investigaţii au revelat faptul că părinţii copiilor cu subrealizǎri nu sunt mulţumiţi de rolul lor parental, au niveluri proiectate şi nu au încredere în posibilităţile şi în succesul copiilor. Mai mult de atât, ei nu pun un accent atât de mare pe educaţia copiilor în special în mediul rural, pentru ei contând mai mult ajutorul copiilor lor în „gospodărie”. Unele studii parțiale de la sfârșitul anilor 90 au demonstrat că băieţii din familiile sărace prezintă dificultăţi destul de mari în perioada şcolarităţii și, în comparaţie cu fetele, au note mult mai mici până să ajungă la liceu.

În ultimii ani, din ce în ce mai mulţi oameni, preponderent din păturile modeste ale populaţiei, dar şi din cele sărace, în general din mediul rural, aleg să emigreze fie motivând lipsa unui loc de muncă în regiunea de rezidenţă, fie pentru a obţine salarii mai bune. În multe dintre aceste situaţii sunt afectaţi şi copiii, iar fenomenul copiilor ramaşi acasă în urma plecării părinţilor la muncă în străinătate a atras iniţial atenţia presei, în special prin cazuri izolate, dar care au impact mediatic puternic.

Cu repeziciune, fenomenul a devenii cunoscut, precum cel al copiilor rămaşi singuri acasă, chiar dacă semnificaţia sa concretă nu se aplică decât la un procentaj mic al copiilor cu părinţi migranţi. Cu toate acestea, complexitatea fenomenului, a cauzelor şi a consecinţelor sale, a dinamicilor şi a modului în care prevederile legislative sunt implementate efecliv în teren precum şi a practicilor profesioniştilor au constituit tot atâtea provocări, nu doar pentru autorităţi, dar şi pentru societatea civilă. În acest context, societatea civilă este reprezentată de ansamblul de ONG-uri implicate într-un tel sau altul în analiza fenomenului sau în intervenţii directe în sprijinul copiilor afectaţi, precum şi de mass media şi publicul larg în general. Dinamica şi  complexitatea fenomenelor, imigraţia şi copiii rămaşi acasă care afectează familia şi societatea în ansamblu, sunt factorii care îngreunează şi reduc capacitatea de cercetare şi analiză a subiectului. Mai mult, dificultatea este dublată de lipsa datelor viabile şi recente din alte surse, fapt ce este determinat de mecanisme de monitorizare slab dezvoltate cu precădere la nivel local.

Mai multe cauze operează la originea fenomenului şi pe mai multe niveluri. Aceste niveluri de cauzalitate sunt intercondiţionate şi uneori se amplifică reciproc. Principalii factori de la baza fenomenului pot fi evidenţiaţi prin perspectiva următoarelor niveluri:

1)   Nivelul cauzelor imediate - care se referă la dorinţa/decizia părinţilor de a obţine venituri mai bune şi astfel să îmbunătăţească statusul material şi economic al familiilor lor.

2) Nivelul cauzelor subiacente - care se referă pe de o parte la serviciile sociale de bază iar pe de cealaltă parte la cunoştinţele, atitudinile şi practicile atât ale familiilor cât şi ale comunităţilor cu privire la fenomen şi la drepturile copiilor,

3) Nivelul cauzelor profunde care se referă la valori şi opinii ale românilor cu privire la chestiunea migraţiei dar şi a rolurilor şi comportamentelor familiale.

Este de necontestat faptul că, atât migraţia cât şi efectele asupra copiilor prin plecerea la muncă în străinătate a părinţilor, sunt două fenomene extrem de complexe, afectând atât familia cât şi societatea. H. Cornelius, şi S. Faire (1989) au afirmat că cercetările în domeniu pun în evidenţă câteva tendinţe generale cu privire la fenomenul copiilor rămaşi acasă în urma plecării părinţilor lor la muncă în străinătate. Dincolo de cifrele reprezentând estimări naţionale asupra numărului de copii afectaţi de acest fenomen, realitatea concretă a acestor familii, în căutare de resurse mai multe şi mai bune care să le asigure dezvoltarea, reclamă formularea unor recomandări pertinente care să conducă la implementarea efectivă a unor măsuri în beneficiul tuturor copiilor din România, în special a celor mai vulnerabili, marginalizaţi sau excluşi.

Dificultăți de exercitare a rolurilor social-educative în familiile (mono)parentale

În  zilele noastre, familia monoparentală reprezintă una din formele noi către care se îndreaptă evoluţia familiei. În SUA şi în Europa, acest tip de familie a devenit predominant la sfârşitul anilor '80 şi  începutul anilor '90. Singurul părinte poate fi mama sau tată. Se ridica o multitudine de probleme vizând noul stil de viaţă şi  de interacţiune, noi solicitări în   ceea ce priveşte acomodarea atât cu mediul intern cât şi  cu cel extern.

Cauzele care conduc la apariţia familiei cu un singur părinte sunt multiple, însă, cea mai frecventă cauza, este situaţia în care tatăl părăseşte familia în urma divorţului. Alte cauze pot fi: abandonul familial, separarea în   fapt, decesul; naşterea unui copil nelegitim. Exista şi  familii formate din copii şi mamă necăsătorită, iar cel mai des întâlnit caz este cel în   care părintele este mama.

Amploarea fenomenului a atras atenţia tot mai mult a cercetătorilor şi  specialiştilor în   politici sociale, datorită costurilor ridicate ale protecţiei sociale. Părerile asupra familiei monoparentale sunt împărţite. Exista cercetători care pun accent pe riscurile mari pentru creşterea, dezvoltarea şi  educarea copiilor, pornind de la premisa conform căreia absenţa unui părinte pentru o perioadă mare de timp determina pierderea abilitaţii familiei de a funcţiona într-o manieră sănătoasă. Alţi cercetători se focalizează pe alte aspecte, concluzionând că suportul social, starea materială a familiei, statutul social al mamei şi  comunicarea eficienta sunt înalt predictive pentru bună sănătate fizică şi mentală a membrilor familiei, mai ales a copiilor.Cea mai importantă distincţie în ceea ce priveşte familia cu un singur părinte este cea dintre familia condusă doar de mama şi  familia condusă doar de tata.

Problemele care se ridică sunt cele legate de exercitarea rolurilor parentale şi  a relaţionării între membrii familiei. Dacă în cazul familiei cu ambii părinţi există o distribuire a responsabilităţilor, în cazul familiei monoparentale, tensiunea şi  încordarea în   ceea ce priveşte adoptarea rolului parental cresc, întrucât responsabilităţile ce revin ambilor părinţi cad acum numai în   sarcina unuia dintre ei. Încercarea exercitării corespunzătoare a ambelor roluri duce ori la diminuarea comportamentelor specifice fiecărui rol, ori la exagerarea acestora. De exemplu, o mamă divorţată va răspunde cu greu nevoilor copilului, fiind foarte centrată pe propriile ei dificultăţi de adaptare la statutul de femeie singură. De asemenea, este probabil să pretindă copiilor să fie mai maturi decât sunt ei în   realitate, ceea ce poate conduce la diverse somatizări sau conduite nevrotice ale acestora. Un alt exemplu: un tată singur va manifesta tendinţa de a împărţi sarcinile gospodăreşti cu copii, dat fiind faptul că acesta poate fi străin de responsabilităţile casnice până în   momentul în   care îşi asuma "dublul" rol de părinte.

Cea mai frecventă cauza a familiei monoparentale, este situaţia în care tatăl părăseşte familia în urma divorţului. Separarea sau divorţul, realizate cu sau fără conflict, este stresanta şi  supărătoare pentru copiii şi  adulţii implicaţi. Primii doi ani după separare sunt caracterizaţi de o perioadă de tulburări ce poate evolua până la criza, după care copiii se adaptează gradual noilor roluri, relaţiilor şi altor schimbări în familia în care trăiesc. Însa, nu se poate afirma cu certitudine că divorţul va fi o experienţă negativă cu consecinţe asupra dezvoltării copilului, cum nu se poate afirma cu certitudine că o familie cu ambii părinţi presupune exclusiv o experienţă pozitivă în viaţa copilului. În societatea modernă, tot mai mulţi adulţi îşi cresc copiii singuri, fără a avea alături un partener (soţ/soţie), pe al cărui ajutor să se poată bizui. Cele mai multe familii monoparentale au ca unic părinte femeia. Uneori părintele este obligat să-şi crească singur copilul, din cauza decesului soţului/soţiei, dar, cele mai frecvente cazuri, țin de divorţ sau de separare. Se întâmpla şi  ca părintele să fie singur pentru că aşa a ales, aşa a dorit.  

Elevii proveniţi dintr-o familie monoparentală reprezita o categorie aparte a copiilor cu traume din punct de vedere psihologic, deseori aceşti copii tind să fie marginalizaţi întrucât ei au un grad de sensibilitate şi de timiditate ceva mai accentuat. Nu se pune problema că nu ar fi sociabili, ci problema acestor copii consta în   refuzul lor de a vorbi despre ceea ce simt şi  ceea ce le provoacă suferinţă. Deseori, aceşti copii sunt ori victimele unor violenţe intercolegiale, ori cei care provoacă certurile sau bătăile dintre copii. Ei fie au tendinţa de a se închide în lumea lor şi de a refuza să pătrundă în vreun grup, fie doresc să ascundă problemele lor şi ajung liderii unor grupuri care se “ocupa” de terorizarea celorlalţi colegi. Toate aceste probleme pot fi corectate atât de părinţi, cât şi  de învăţătorii sau profesorii acestor elevi. Ei necesita o atenţie deosebită pentru ca lipsa unuia dintre părinţi trebuie suplinita de atenţia şi afecţiunea unei alte persoane cu care intra zilnic în   contact (cum ar fi învăţătorii sau profesorii). Încercarea de a afla care sunt problemele pe care nu le poate discuta cu părintele pe care îl are aproape poate fi un prim pas spre a-l ajuta să comunice. Evident, trebuie abordat cu mult tact, întrucât aceşti copii sunt deseori mai maturi decât ceilalţi de vârsta lor şi pot simţi imediat dacă sunt “descusuţi”. La urma urmei, nu este vorba de a “descoase” copilul, ci de a-l ajuta să privească toate problemele care îl neliniştesc dintr-un alt unghi, de a-l ajuta să treacă peste necazuri mai uşor şi  de a-l ajuta să se integreze într-un anumit grup- un grup potrivit lui.