Educaţia incluzivă este un sistem educaţional în care toate şcolile se străduiesc să ofere ,,educaţie pentru toţi”, adică un sistem care recunoaşte dreptul tuturor copiilor de a fi educaţi împreună şi care consideră că educaţia tuturor copiilor este la fel de importantă.
Acest tip de educaţie a apărut ca răspuns la neajunsurile educaţiei integrate, care nu a reuşit să împiedice marginalizarea copiilor care prezentau diferenţe faţă de ,,norma” generală a populaţiei şcolare.
,,Incluziunea se referă la faptul că oricine indiferent de deficienţa sau dificultăţile pe care le întâmpină în învăţare, trebuie tratat ca un membru a societăţii, iar diversele servicii speciale de care are nevoie, trebuie furnizate în cadrul serviciilor sociale, educaţionale, medicale şi celălalte servicii puse la dispoziţia tuturor membrilor societăţii”. (ap. Popovici D. , 1999)
Şcoala incluzivă exprimă extinderea scopului şcolii obişnuite, în mare măsură, transformarea acesteia pentru a putea răspunde unei diversităţi mai mari de copii, în speţă copiilor marginalizaţi, defavorizaţi şi/sau excluşi de la educaţie.
În şcoala incluzivă un accent deosebit se pune pe folosirea învăţării active şi pe cooperare, acestea concurând la obţinerea unor performanţe notabile. Atunci când se folosesc metodele de învăţare activă toţi copii asimilează la un nivel mai profund, reţin ideile mai mult timp, sunt motivaţi şi le place şcoala, şi pot corela ceva ce au învăţat. cu viaţa reală şi în rezolvarea de probleme.
Metodele de învăţare constituie instrumente de prim rang în mâna educatorului, este calea eficientă de organizare şi conducere a învăţării, un mod comun de a proceda care reuneşte într-un tot familiar eforturile cadrului didactic şi ale copiilor.
Plecând de la o literatură în domeniu (Palmade , Cerghit, Mucchielli) metodele didactice sunt împărţite din punct de vedere istoric în :
- metode tradiţionale/ clasice : expunerea conversaţia, exerciţiul, demonstraţia, observaţia;
- metode moderne: problematizarea, algoritmizarea, cubul, învăţarea prin cooperare, mozaicul, brainstorming-ul, studiul de caz, instruirea programată, metode de simulare, proiectul/tema de cercetare, tehnica ciorchinelui, tehnica Turul galeriei .
Însă nu tot ceea ce este ,,vechi” este neapărat şi demodat, după cum nu tot ceea ce este ,,nou” este şi modern.
Învăţarea activă dezvoltă gândirea critică, creativă şi responsabilitatea. Cadrul necesar învăţării active trebuie să fie stimulativ bazat pe încredere şi respect între educator şi educat.
În procesul predării interactive rolul educatoarei se schimbă: ea formulează probleme, ascultă părerile copiilor, sugerează rezolvări, lucrează împreună cu copii, corectează greşelile acestora, dar niciodată nu impune autoritar un punct de vedere.
Iată câteva tehnici şi metode active şi interactive care pot fi folosite în activitatea la clasă:
1. Problematizarea – constituie o modalitate de instruire prin crearea unor situaţii problemă, care solicită copiilor utilizarea, restructurarea şi completarea unor cunoştinţe şi capacităţi anterioare dobândite în vederea realizării situaţiei problemă pe baza experienţei şi efortului personal. Personalizarea am folosit-o cu eficienţă sporită la grupa mare. Printre elementele de problematizare ce pot fi utilizate în cadrul activităţilor de observare se regăsesc:
a) Crearea unor situaţii-problemă,care să stimuleze copii către căutare şi descoperire.
b) Dirijarea percepţiei prin intermediul conversaţiei euristice.
Crearea unei situaţii-problemă are scopul de al pune pe copil cu atât în situaţia propriu-zisă de a cunoaşte cât mai ales în aceea de a elabora şi de a descoperii calea spre adevăr, spre soluţia problemei. Spre exemplu spre a motiva alegerea unei activităţi de observare cu tema ,, Ce-i trebuie plantei ?” pentru a stimula interesul de cunoaştere se poate pleca de la o scurtă povestire. ,,Familia lui Ionuţ” s-a pregătit să plece în concediu la mare. În apartament o mulţime de plante. Mama a rugat-o pe prietena ei să-i îngrijească plantele. Oare de ce aveau nevoie plantele?
Dirijarea percepţiei prin intermediul conversaţiei euristice constă într-o succesiune de întrebări ţi răspunsuri prin care educatoarea conduce gândirea copiilor spre descoperirea de noi adevăruri. Această modalitate de problematizare presupune o adevărată ,,gimnastică a gândirii” copilului. Întrebările cu caracter problematic pot fi grupate în următoarele categorii tipologice:
a. Întrebări care solicită deducerea unei însuşiri dintr-o experienţă sau acţiune dată (,,De ce se rostogoleşte nuca?”, ,,De ce se aude zgomot la rostogolirea nucii şi de ce nu se aude la rostogolirea unei prune?” etc.)
b. Întrebări care îi orientează spre tehnicile de investigare utilizate (,,Ce trebuie să facem pentru a şti dacă prunele sunt zemoase ?”, ,,Ce trebuie să facem pentru a şti ce se află sub coaja mărului?”).
c. Întrebări cu caracter ipotetic(,,Ce s-ar întâmpla dacă am scoate peştele din acvariu?”, ,,Ce s-ar întâmpla dacă autobuzul nu ar avea faruri?).
d. Întrebări cu caracter cauzal(,,De ce merge iepuraşul sărind?”, ,,De ce îngheaţă apa iarna?” etc.).
e. Întrebări care dirijează gândirea spre generalizări simple(,,După ce cunoaştem că lupul este un animal sălbatic?”, ,,Ce părţi ale corpului iepuraşului au forma alungită?”).
Problematizarea poate fi introdusă sub forme mai simple şi în cazul altor metode.
2. Algoritmizarea – este o metodă care presupune utilizarea şi valorificarea algoritmilor de învăţare. Algoritmul este constituit dintr-o serie de operaţii executate într-o anumită ordine, presupune o succesiune de operaţii. Din punct de vedere psihologic algoritmii reprezintă depinderi de activitate intelectuală. Algoritmizarea ca metodă se foloseşte în general la grupele mari.
În activităţile de observare direcţionate spre cunoaşterea lumii vii algoritmul de lucru se dovedeşte a fi benefic. Observarea unui animal se desfăşoară prin aceeaşi succesiune de operaţii.:
a. perceperea globală a animalului;
b. Componentele corpului;
c. Particularităţile fiecărei părţi a corpului;
d. Mediul şi modul de viaţă;
e. Înmulţirea;
f. Importanţa.
Este normal că pentru educatoare aceste etape constituie un schelet logic atât pentru activitatea coerentă a operaţiilor mentale ale preşcolarului cât şi pentru educatoare, care dirijează procesul de învăţare. Insistându-se de la primele teme pe aceste secvenţe, la teme similare, apelând la schema logică de investigare prin simple întrebări ca : ,,Ce am învăţat despre…?”, şi acum ,,Ce trebuie să ştim despre…?” se activează algoritmul de lucru care facilitează descoperirea elementelor de noutate şi integrarea lor în structuri cognitive deja consolidate. Lumea plantelor în diversiunea sa poate fi abordată în activităţile de observare cu mult succes utilizând algoritmizarea.
a. părţile plantei : rădăcina, tulpină, frunze, flori;
b. Particularităţile organelor plantei;
c. Înmulţirea plantei;
d. Îngrijirea plantei;
e. Importanţa plantei.
În lucrarea de sinteză ,,Studii de didactică experimentală” Bunescu V. conchide că: ,,Rezolvând pe bază de algoritm raţional problemele pentru care sunt stabiliţi algoritmii, gândirea se eliberează de eforturi inutile şi poate să-şi canalizeze eforturile spre adevărate soluţii creatoare”- concluzie care defineşte importanţa algoritmilor de învăţare.
3. Cubul – este o metodă folosită în cazul în care se doreşte explorarea unui subiect, a unei situaţii din mai multe perspective. Am folosit tot cu succes în activităţile de observare şi lectură după imagini, ori de câte ori a fost necesară observarea unui animal, obiect, plantă, fenomen din mai multe perspective, ori ca mijloc de fixare a unor informaţii obţinute.
Poate fi introdusă metoda cubului în activitatea de observare cu tema ,,Animale domestice în ograda bunicilor” - ,,Câinele”. Cum se procedează?
1. Se realizează un cub pe ale cărei feţe se scriu cifrele de la 1 la 6, precizând că fiecare număr reprezintă o cerinţă adresată unui anumit grup.
2. Se anunță tema - ,,Vom observa un animal domestic foarte îndrăgit, câinele”. Se prezintă copiilor un căţel adevărat.
3. Am împarte grupa de copii în 6 subgrupe urmând ca fiecare subgrupă să analizeze animalul din perspectiva cerinţei ce corespundea cifrei de pe una din fetele cubului. Numărul 1 înseamnă ,,Descriere!”, unde copii au sarcina de a spune culoarea, mărimea, forma animalului observat; numărul 2 - ,,Compară!”, copii având sarcina de a evidenţia asemănările şi deosebirile faţă un alt animal (la alegere); numărul 3 - ,,Asociază!”: ,,La ce te gândeşti când vezi un câine?”, ,,Ce simţi?”; numărul 4 - ,,Analizează!”: ,,Care sunt părţile componente ale câinelui?”; numărul 5 - ,,Aplică!”: ,,Ce foloase ne aduce câinele?”, ,,Cum ne ajută?”; numărul 6 – ,,Argumentează!” „pro” sau „contra” în ceea ce priveşte importanţa câinelui pentru om şi spune motivele pe care te bazezi în ceea ce afirmi.
4. După ce se constată că toţi copiii au înţeles sarcinile impuse se acordă timpul necesar pentru rezolvarea acestora.
Câte un copil din fiecare subgrupă prezintă rezultatul cerinţei corespunzătoare subgrupei sale, iar educatoarea realizează un desen în care reda rezultatul final şi complet al observării.
4. Învăţarea prin cooperare - este o metodă care implică procedee de colaborare şi activitate comună în rezolvarea unor sarcini de instruire: copiii lucrează împreună, uneori în perechi, în grupuri mici pentru a rezolva aceeaşi problemă, pentru a explora o temă nouă, pentru a crea idei noi.
După cum arăta J. Richardson, activităţile bazate pe învăţarea prin cooperare au câteva caracteristici generale:
- interdependenţa pozitivă;
- răspunderea individuală;
- caracterul eterogen al membrilor şi grupurilor;
- conducerea în comun;
- predarea directă a deprinderilor sociale;
- rolul de observator al educatoarei, care poate interveni atunci când este necesar.
Învăţarea prin cooperare, realizându-se printr-o bogată paletă de activităţi oferă copiilor o învăţare activă, un plus de lejeritate şi mai multă coerenţă procesului de predare, punând accent deosebit pe joc ca metodă de bază a acestui proces. Această metodă valorifică avantajele muncii şcolare şi extraşcolare, asigurând condiţiile necesare pentru ca efortul comun al copiilor să fie bine organizat şi susţinut.
Ei au posibilitatea de a explora şi cunoaşte domenii noi, de a acumula cunoştinţe în mod independent, dezvoltându-şi competenţele precum: creativitatea, spiritul de iniţiativă, capacitatea de a comunica şi a lucra în echipă. Exemplu: Tema ,, Toamna cea bogată”
Scopul activităţii: crearea posibilităţilor copiilor de a opta pentru un anumit centru în care doreşte să execute o temă punându-şi în aplicare originalitatea şi creativitatea.
Obiective: - dezvoltarea simţului artistic şi a creativităţii;
- dezvoltarea capacităţii de a lucra în comun;
- sprijinirea cunoaşterii de sine prin raportarea la colectiv;
- valorificarea unor aptitudini;
- dezvoltarea muşchilor mici ai mâinilor în vederea pregătirii pentru scris;
- stimularea percepţiei senzuale .
Materiale: - materiale din natură, hârtie glasată, foarfece, pastă de lipit, carioca, hârtie.
Alegerea grupului – 5 copii
M. – pentru că îi place foarte mult să deseneze va colora fructe;;
S. – pentru a-i reduce din fluxul energic i-am dat să rupă fâşii din hârtie creponată şi să mototolească bobiţe pentru coşuleţul toamnei.
B. – este o fetiţă temperată, va lipi bobiţele pe coşuleţ.
M. – Are siguranţă şi precizie în mişcări va decupa fructele.
A. – Cu simţ estetic mai dezvoltat va lipi, fructele şi frunzele uscate.
5. Mozaicul – este o metodă de învăţare prin colaborare şi are la bază împărţirea grupului în mai multe grupuri de lucru coordonate de educatoare.
Se folosește cu succes această metodă în activităţile de lecturi după imagini, deoarece dezvoltă abilităţi de comunicare argumentativă şi de relaţionare în cadrul grupului.
Se împarte clasa în câte 3 grupe de câte 4 copii fiecare; explicând că va trebui să relateze ce văd în imaginea pe care o vor primi. Să privească cu atenţie, să discute între ei şi să stabilească împreună în grup ideea descrierii imaginii vizualizate. Fiecare grup are un conducător (lider) care va explica celorlalţi ce au stabilit că trebuie spus despre ilustraţia primită.
După ce grupele de copii şi-au încheiat lucrul, liderul fiecărei grupe prezintă celorlalţi conţinutul pregătit.
Cu succes am folosit această metodă în repovestiri cum ar fi : ,,Alba ca zăpada”, ,,Punguţa cu doi bani”, ,,Soarele şi omuleţii de zăpadă”.
6. Brainstorming-ul – Având semnificaţia de furtună în creier, efervescenţă, aflux de idei, stare intensă de creativitate asalt de idei, una din cele mai răspândite metode de stimulare a creativităţii. Preşcolarii sunt provocaţi să participe activ la producerea de idei, se dezvoltă capacitatea de rezolvare a unei probleme prin căutarea de soluţii cât mai originale, se dezvoltă atitudinea creativă şi este favorizată, exprimarea personalităţii, este stimulată participarea tuturor copiilor la activitatea de producere a ideilor, chiar şi a celor mai timizi, este stimulată căutarea soluţiei optime prin alegerea din mai multe variante posibile.
Printre metodele moderne de stimulare a creativităţii mai sunt :
· Explozia stelară – este o metodă nou de dezvoltare a creativităţii, similară brainstorming-ului. Începe din centru conceptului şi se împrăştie în afară, cu întrebări asemenea exploziei stelare;
· Colţurile – are drept scop generarea unei dezbateri în contradictoriu în cadrul problemelor controversate, situaţii în care participanţii la discuţie pot avea puncte de vedere diferite.
· Ciorchinele – ca şi brainstorming-ul, stimulează realizarea unor asociaţii noi şi permite cunoaşterea propriului mod de a înţelege o anumită temă;
· Rezolvarea creativă de probleme (problem solving ) – nu este numai o tehnică, ea este tot odată un mod de gândire bazat pe dimensiunea general-umană a dezvoltării de moduri specifice de interacţiune cu realitatea cotidiană; îi este caracteristic apropierea de o concepţie pozitivă şi utilă asupra realităţii.
Stilul ,,axat pe grup” pune accentul pe activitatea copiilor, pe participarea lor la descoperirea cel puţin a unei părţi din cunoştinţele ce urmează a fi învăţate. Dialogul devine indispensabil, ca modalitate fundamentală de lucru, nu numai între educator şi copii, ci şi în interiorul grupului între membrii săi.
Stilul de tip algoritmizat constă în asigurarea unei succesiuni rigide de operaţii între activitatea de predare şi cea de învăţare. Între programare externă ce ţine de predare, şi cea internă ce ţine de învăţare se stabilesc relaţii univoce strict deterministe. Condiţia fundamentală pentru proiectarea şi realizarea unor asemenea relaţii este cunoaşterea cât mai exactă a structurii componentelor psihice ce urmează a fi formate. Metodele şi procedeele ce caracterizează această strategie didactică sunt : algoritmizarea, instruirea programată şi exerciţiul.
Utilizarea metodelor moderne nu trebuie făcută în lipsa unor combinări şi armonizări cu metodele aşa-numite tradiţionale deoarece avantajele şi dezavantajele lor sunt complementare.
Imaginea şcolii secolului XXI este încă neclară; însă liniile de forţă pe care un observator atent le poate surprinde se pot caracteriza în două tendinţe:
· centrarea pe ,,copil”, pe nevoile celui care este beneficiarul şi , în acelaşi timp, partenerul nostru în propria formare;
· folosirea unor metode şi stiluri moderne care să acopere cât mai bine întreaga sferă de interes a persoanei educate, persoană care va reprezenta resursa şi creatorul de resurse pentru anii viitori.
Bibliografie
1. Cerghit, Ioan, Neacşu Ion, Prelegeri pedagogice, Polirom, Iaşi, 2001
2. Cucoş, Constantin,Pedagogie, Polirom, Iaşi, 2002
3. Sălăvăstru, Dorina, Didactica psihologiei, Polirom, Iaşi 2002
4. Tomşa, Gheorghe, Psihopedagogie preşcolară şi şcolară, M.E.C, Bucureşti, 2005
5. Vrăsmaş T., ,Şcoala şi educaţia pentru toţi”, Editura Miniped, Bucureşti, 2005