Relaţiile între adulți şi adolescenți se bazează pe un model deosebit de comunicare, determinat social, care constituie un pattern special de conduită. În cadrul dezvoltării acestor relaţii, părinţii oferă copiilor primele modele de socializare, care îi vor ghida spre o dezvoltare şi perfecţionare ulterioară, chiar dacă stilului de interrelaţionare dezvoltat în copilărie va fi în viitor modificat şi reajustat.
Părinţii sunt cei care iniţiază copilul în stabilirea relaţiilor, stabilind anumite norme de comunicare în familie. Apoi, relaţiile copilului se extind la grupul de joacă. În perioada adolescenţei părinţii nu mai au posibilitatea să supravegheze adolescentul.
În perioada copilăriei părinţii au posibilitatea să comunice mai mult cu copiii săi: în timpul jocului, ieşind la plimbare, în timpul mesei etc. Vorbind cu copiii, părinţii nu numai îi învaţă să vorbească, ci le transmit cunoştinţe privitor la lumea înconjurătoare şi relaţionarea cu aceasta. Dialogul este foarte important pentru dezvoltarea copilului, dar şi părinţii învaţă să comunice cu copiii lor. Aceştia pun diverse întrebări la care părinţii rebuie să ofere răspunsuri adecvate vărstei şi nivelului individual de dezvoltare.
Adolescenţii aspiră la reconfigurarea relaţiei cu părinţii săi, la un alt statut decât cel de „copil”şi la alt gen de comunicare. De aceea, părinţii trebuie să-şi modifice tipul de abordare a problemelor şi să înveţe să comunice cu fiul/fiica lor. În comunicarea cu adolescenţii, părinţii trebuie să fie atenţi nu numai la mesajul transmis (ce spun), dar şi la felul în care îl transmit (cum spun).
În perioada adolescenţei, centrul de greutate al comunicării se deplasează de la nivelul familiei la grupului de colegi şi prieteni. Se observă că adolescentul petrece alături de prietenii săi de două ori mai mult timp decât cu părinţii. Acum prietenii devin principalii confesori, evitând discuţiile prelungite cu părinţii. Adolescenţii devin ”experţi” în participare la un dialog în care comunicarea autentică este minimă. Conversaţiile cu părinţii devin scurte, lipsite de informaţii şi sunt exprimte de diverse formulări, cum ar fi:
- Părintele: „Unde ai fost?”
Adolescentul: „Afară”;
- Părintele: „Ce mai faceţi voi când vă întâlniţi?”
Adolescentul: „Nimic”;
După cum se observă, adolescenţii reuşesc să dialogheze cu părinţii săi şi să nu transmite nimic, să vorbească cu ei şi să nu comunice.
Pentru a comunica eficient cu adolescenţii, părinţii trebuie să investească în dialog dregoste şi respect pentru fiul/fiica lor. De aceea, părinţii ar trebui să: respecte intimitatea adolescentului; să ofere pe lângă sfaturi, modele reale de comportament; să încurajeze ideile reuşite ale adolescentului; să demonstreze afecţiune şi suport emoţional faţă de adolescent; să păstreze secretele încredinţate; să nu fie posesivi şi abuzivi; să trateze adolescentul cu respect; să vorbească cu adolescentul despre probleme care îl preocupă; să felicite adolescentul pentru reuşitele lui; să abordeze cu adolescentul problemele sociale; să asume responsabilitatea pentru comportamentul adolescentului; să respecte alegerile adolescentului; să accepte prietenii adolescentului.
O comunicare dificitară poate avea repercursiuni dramatice. Copiii respinşi de părinţi sunt puşi în pericolul ca la pubertate şi adolescenţă să dezvolte comportamente deviante, inclusiv delicvenţă, agresivitate, conduite nevrotice etc. Copiii care primesc din partea părinţilor dragoste, respect şi sunt antrenaţi în comunicare au mari şanse să se dezvolte armonios, să devină respectuoşi, prietenoşi, cooperanţi şi să fie capabili de a purta de grijă altora.
Stilurile parentale şi dezvoltarea personalităţii
Stilul de comunicare şi strategia de educare a copilului, aplicate în familie joacă un rol important în formarea personalităţii lui. În condiţiile de respect, siguranţă, dragoste şi încredere reciprocă, copiii dobândesc trăsături de caracter benefice pentru dezvoltarea lor. În perioada adolescenţii, ei cu uşurinţă vor dobândirea simţul identităţii, care le va ajuta la găsirea unui echilibru şi va asigura stabilitatea. S-a constat, că adolescenţii care prezintă probleme psihologice, au capacităţi reduse de adaptare. Aceşti adolescenţi provin, de obicei, din familii în care părinţii nu consideră necesară construirea unor relaţii cu copiii săi, bazate pe dragoste şi dialog. Stilul parental reprezintă un factor important în relaţia părinte-copil. O serie de studii au evidenţiat existenţa mai multor stiluri de comunicare între părinţi şi copii.
Stilul dictatorial este caracterizat de următoarele elemente: control exagerat din partea părinţilor; cerinţe mari din partea părinţilor; căldură afectivă redusă. Părinţii care practică acest stil solicită şi aşteaptă supunere din partea copiilor săi. Ei cer obedienţă fără a explica copiilor motivele pretenţiilor sale. În consecinţă, adolescenţii care sunt educaţi de asemenea părinţi au următoarele caracteristici: competenţe sociale reduse, erori în autoevaluare, nu au încredere în sine, nu-şi manifestă independenţa.
Stilul democratic autoritar se caracterizează prin: căldura afectivă și prin control parental. Părinţii care practică acest stil manifestă cerinţe înalte însoţite de atenţie şi implicare afectivă crescută. Aceşti părinţi respectă dreptul adolescentului de a lua decizii. Cu toate acestea, ei aşteaptă de la copilul său un comportament disciplinat, oferindu-i condiţii şi motive pentru a se comporta astfel. Acest stil dezvoltă independenţa şi simţul responsabilităţii. Adolescenţii care au fost educaţi în stilul democratic autoritar se caracterizează prin următoarele trăsături: autoapreciere înaltă, manifestă independenţă, sunt încrezători în sine, au competenţă social, capacităţi de adaptare, capacitate de auto-evaluare.bazate pe o apreciere realistă. Este de preferat o abordare egalitară şi încărcată afectiv faţă de una autoritară şi de respingere a adolescentului.
Stilul neglijent este definit de: puţină căldură afectivă; puţin control parental. Ca urmare a dezinteresului şi neimplicării părinţilor, educaţia este marcată de valenţe scăzute. Absenţa regulilor, modelelor, limitelor şi a unor şi criterii clare se manifestă prin lipsa clarităţii în evaluarea sa şi a celor din jur. La adolescenţii marcaţi de stilul parental neglijent autoevaluarea şi imaginea de sine are sau tendinţă de hipervalorizare sau lipsă de valorizare. Aceşti adolescenţii deseori manifestă intoleranţă şi pasivitate, instabilitate emoţională şi o slabă toleranţă la frustrare.
Stilul permisiv are următoarele caracteristici: căldura afectivă este accentuate, control parental foarte scăzut şi slab resimţit de către adolescent. Copiii din familii cu stil permisiv dezvoltă o personalitate în care domină o toleranţă excesivă. Ei manifestă dependenţă faţă de părinţi sau/şi faţă de persoanele adulte. Adolescenţii din asemenea familii se caracterizează prin următoarele trăsături de caracter şi comportament: nu îşi asumă responsabilităţi; manifestă comportamente fluctuante şi labile; sunt frecvent agresivi şi impulsivi; fac abstracţie de opinia celor din jur; nu sunt cooperanţi; prezintă tulburări de comportament.
Studiile privind influenţa stilurilor familiale asupra dezvoltării personalităţii adolescenţilor confirmă rolul major pe care joacă relaţiile interpersonale asupra conturării identităţii adolescentului. Din cercetările realizate rezultă că dezvoltarea identităţii este un proces care se extinde dincolo de perioada adolescenţei şi depinde într-o mare măsură de interacţiunile dintre adolescent şi contextul social în care acesta trăieşte.
Prof. RISTEA ANDREI
Școala: ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.2 BOCŞA
Grupa 10 CS-P2-09-20181103
Care este stilul de parentalitate care favorizează în cea mai mare măsură colaborarea dintre familie si scoală?
Stilul parental neglijent este neimplicat din start nu se poate incadra in acel stil parental care sa favorizeze colaborarea dintre familie si scoala, deoarece, dupa insasi denumire acesti parinti sunt neangajati si neatenti, ei nu pot crea acea legatura cu scoala pentru ca nu sunt interesati de parcursul copiilor si de educatia acestora, neglijand inclusiv angajamentul emotional.
Stilul parental permisiv intr-o oarecare masura putem spune ca se regaseste in tiparul colaborarii cu scoala doar pentru ca inconjoara copiii cu foarte multa caldura, insa nu pot pune in aplicare ceea ce scoala doreste sa scoata din acesti elevi, ceea ce este cel mai bun. de ce? pentru ca evita confruntarea cu problemele comportamentale ale elevului si faptul ca nu impun reguli denota ca ceea ce se invata in scoala acasa nu se va aplica. In acest caz copilul este "seful".
Stilul parental autoritar poate colabora cu scoala pentru ca lupta pentru disciplina copilului, insa modul in care se adreseaza acestuia nu este benefic pentru el pentru ca acesta din urma nu are curajul de a comunica si a transmite parintelui ceea ce simte totul este facut din teama si lipsa de caldura.
Cel mai potrivit stil parental de a colabora cu scoala este cel exigent. Ma regasesc in acest stil deoarece acesti parinti sunt centrati pe copil, in timp ce il inconjoara cu caldura doreste si disciplinarea acestuia, exista comunicare din toate directiile, parinte-copil, copil-parinte, parinte-scoala, scoala-parinte. Cu acest stil de parinte se poate colabora usor deoarece se doreste atingerea unor standarde inalte, copiii sunt incurajati sa se exprime dar obtin si rezultate scolare bune, sunt cooperanti, receptivi, si cred ca acesta este deopotriva si scopul scolii pentru elevi dar si acestui stil parental. Merg mana in mana luptand pentru aceslasi scop.