Școala este recunoscută ca fiind centrală din punct de vedere social pentru formarea celor mai importante resurse ale societății: copiii. Ea constituie scenariul formal care permite o educație cuprinzătoare pentru dezvoltarea proceselor cognitive și aptitudinale ale copiilor. În contextul actual, sarcina pedagogică trebuie orientată dincolo de transmiterea unui conținut școlar obișnuit; ea implică dezvoltarea de abilități și aptitudini care promovează autonomia gândirii și a acțiunii.

Din această perspectivă, învățarea mediată este un proces de  interacțiune pedagogică social, dialogat, ludic, conștient, intenționat, sistematic, care vizează generarea de experiențe bune de învățare în timpul transmiterii cunoștințe, permițând dezvoltarea potențialul uman în a fi, a face, a ști și a trăi. Este un proces social, deoarece transmite cultură, valori, norme, implică interacțiunea socială intenționată și conștientă între profesor, partener, adult conștient și copii pentru a influența performanța celor implicați. Este sistematică, deoarece răspunde la a intenția pedagogică, care trebuie să ia în considerare cunoștințele anterioare, stiluri de învățare, scopuri educaționale, contextul didactic al ucenicului și al conținutului. Medierea învățării implică interacțiunea în predare și învățare ca elemente constitutiv al acestora pentru a conduce la generarea de experiențe de învățare pozitivă, de conștientizarea modurilor de învățare și de efectuare a transferului a ceea ce s-a învățat.

În jurul vârstei de trei ani începe o nouă etapă în dezvoltarea personalității copilului care va dura aproximativ pâna la șase ani- etepa jocului și a activitătilor ludice. În această perioadă personalitatea copiilor trece printr-o transformare completă marcată de o nouă formațiune centrală: descoperirea lor ca subiecți și formarea propriei identități. Dacă până la acest moment copilul nu considera că poate acționa independent de un adult, acum încep să se refere la ei înșiși folosind pronumele „eu” și se străduiesc să efectueze activități fără ajutorul celor care îi îngrijesc. Conștientizarea importanței acestui moment critic din partea părinților și a profesorilor este crucială pentru prevenirea crizelor ce pot apărea atunci când există un decalaj profund între ceea ce copiii pot să facă și ceea ce este permis de către adulți. În acest context, dacă nu este posibil să fie lăsați să rezolve totul independent, adulții pot prezenta opțiuni din care cei mici să facă alegeri. Cel mai important aspect este legat de poziția pe care o iau copiii în cadrul noii relații în care nu mai sunt tratați ca neputincioși și că, în măsura în care este posibil, sunt lăsați să își manifeste autonomia. Relația lor cu mediul se schimbă proportional cu nivelul dezvoltării capacităților lor.

Jocurile de rol și cele simbolice constituie principala formă de activitate, copilul recunoscând că astfel de acțiuni imitative ale adultului au un rol social. O organizare adecvată a vieții copilului, alături de experiantele de viață traite până în acel moment, duc la formarea percepției semantice asupra lumii care îi va permite copilului să înțeleagă realitatea într-o manieră integrată, la dezvoltarea memoriei, la verbalizarea gândurilor, la dezvoltarea vocabularului, creșterea gradului de concentrare a atenției către diverse tipuri de stimuli, nu doar asupra celor prezenți imediat în domeniul său perceptiv, creșterea capacității de a desfășura indirect acțiuni cu obiecte prin reprezentare simbolică a acestora și dezvoltarea conștiinței afective cu ajutorul căreia se va poziționa ca persoana care are diverse relații sociale. În aceasta etapă cei mici reușesc să subordoneze motivele, sa ierarhizeze acțiunile și să acționeze în conformitate cu aceste ierarhizări, cu normele și valorile sociale. Aceasta dezvoltare cognitivă și afetctivă, realizată într-o formă integrată, le permite celor mici să imite rolurile sociale ale adultilor pe care îi observă în viața lor reprezentând simbolic activitățile desfășurate de aceștia și dezvoltând treptat propriile forme de înțelegere a lumii, a oamenilor și a propriei persoane.

Este important de subliniat faptul ca jocurile de rol nu se dezvolta în mod spontan, ci prin mediere socială. Temele prezente în viața lor de zi cu zi sunt îmbogățite la propunerea adultului prin indicarea directă a acestora, prin poveștile citite, prin observările efectuate în mod dirijat în vederea îmbogățirii experienței copiilor cu cunoștințe despre lume și viață.

Deși au o importanță capitală, aceste tipuri de jocuri nu sunt singurele responsabile pentru dezvoltarea timpurie a copiilor. Angajarea acestora în diverse tipuri de activități care dezvoltă capacitatea expresivă și lărgesc cunoștințele despre lume, oameni și despre ei înșiși sau obiecte au un rol fundamental. Desenul, memorizările, povestirile și repovestirile, scrisul și cititul, dansul și mișcările care promovează sensibilizarea corpului și orientarea acestora în spațiu, au o mare importanța în formarea capacităților intelectuale, practice și artistiece, precum și a întregii personalități.

De aici apare și nevoia de a implica preșcolarii în activități diversificate și semnificative, incitându-le curiozitatea și implicându-i afectiv cu scopul de a-i determina să-și însușească notiunile și cunoștințele despre cultura lor și a le dezvolta funcțiile psihice superioare. Cadrul didactic va propune situații diverse care să permită creșterea nevoii copiilor de cunoaștere și devenind esențiale pentru dezvoltarea personalității copiilor. Rolul profesorile este vital în acest proces de dezvoltare, având incontestabil un rol esențial în dezvoltarea copiilor, depunănd în fiecare copil întreaga operă umană precedentă cu scopul de a-l face în mod eficient uman.

Prin caracterul său formativ, procesul de învăţământ are menirea de a acționa în direcția dezvoltării capacităţii de a învăţa şi a capacității de a pune în practică în mod eficient ceea ce s-a însuşit. Obiectivele majore ale educației preșcolare trebuie să urmărească pe lângă dezvoltarea proceselor cognitive și însuşirea unor priceperi şi deprinderi psihomotrice, diversificarea metodelor de intervenție educațivă cu scopul de a dezvoltarea motivația pentru   cunoaștere și investigaţie și abilitatea de a aplica toate cunoştinţele în diverse condiţii de viață.

Prin caracterul său formativ, educația va descrește decalajul dintre volumul informațiilor și capacitatea de asimilare a copiilor, orientându-se spre formarea unor indivizi capabili să acceseze și să dispună de propriile cunoștințe, valorificând întregul aresenal de informții pentru o bună adaptarea la condițiile vieții.

Din aceste argumente se remarcă trei  considerente importante de coexistență în clasa:

(a) componenta afectivă și experiențială pentru învățarea atitudinilor, a valorilor și a normelor,

(b) planificarea și dezvoltarea de activități complexe, interesante, provocatoare pentru grup, elaborate împreună cu acesta, în special cu norme, acorduri de coexistență, autoevaluare și evaluarea performanței individuale și a grupului, și

(c) necesitatea autoevaluării profesorilor asupra concepțiilor, cunoștințelor și angajamentului față de munca de predare pentru a se raporta la cerințele pe care le ridică societatea de astăzi și care necesită instruire și educație continuă pentru dezvoltarea sa profesională.

Rolul educatorului este extrem de relevant nu numai în procesele școlare, ci și în procesele de socializare ale copilului. El este un agent de mediere care promovează situații și generează strategii care favorizează participarea socială, oferă experiențe semnificative în compania mediului imediat și altele. Prin urmare, este necesar să își formuleze obiective articulate și care favorizează dezvoltarea integrală a copiilor. Participând social, educatorul va împărtăși cunoștințele și experiențele sale cu alții, în practici participative de auto-întărire a cunoștințelor și competențelor. În acțiunea lor, profesorii trebuie să ia în considerare contextul și individualitatea celor mici privindu-i prin prisma diversității, să genereze propuneri și strategii care să integreze relația comună a întregului mediu social cu cel al fiecărui copil pentru a determina participarea atât la întregul proces de învățare, cât și la întreaga viață socială.

Educatorul joacă rolul de manager de cunoștințe, de formator și agent critic și practic în procesele de instruire prin procedeul medierii. El este cel care trebuie să recunoască importanța creșterii nivelului de participare nu numai în cadrul sistemului școlar, ci și crearea unor legături care să articuleze și să favorizeze procesele socio-educaționale ale copiilor. Profesorul este cel care generează strategii care promovează dezvoltarea gândirii, de la stimularea și expunerea la situații noi până la generarea în copii de întrebări care le permit să dobândească noi construcții sociale.

Analizând rezultatele cercetății din persepectiva efectelor conlucrării celor două tipuri de activități, mediate și de dezvoltare fizică, extragem următoarele legături între dezvoltarea psihomotrică și învățarea școlară:

1.                    Gestul grafic necesită realizarea mișcărilor exacte care depind de jocul armonios al contracțiilor musculare în mișcările antebrațului, mâinii și degetelor. Rezultatele obținute pentru variabilele de forță, viteza și stabilitate a gestului scripturo-plastic și a posturii corporale în timpul activităților statice sunt evident potențate în urma programelor aplicate în cadrul experimentului. Rapiditatea mișcărilor și manipulării obiectelor a crescut, demonstrând relații mai stabile în raport cu viteza de execuție.

2.                   Performanțele în ceea ce privește limbajului oral cresc vizibil prin dezvoltarea capacității de pronunție corectă, îmbogățirea vocabularului activ, formarea deprinderilor de ”citire” sistematică a imaginilor pe baza organizării spațiale și a organizării limbajului dialogat.

3.                   Creșterea performanțelor matematice la acest nivel de vârstă se datorează creșterii eficienței manuale la nivel global, asociate cu manipularea obiectelor în activitățile de dezvoltare a conceptelor matematice.

4.                   Calitatea lucrărilor practice și artistico-plastice a crescut prin eficientizarea mișcărilor la nivelul brațelor și măinilor. S-au înregistrat mai puţine cazuri de abateri de la sarcina de învăţare, prin realizarea acţiunilor de control şi autocontrol. Creșterea gradului de îndeplinire a sarcinilor a sporit independenţa copiilor şi încrederea în sine.

Studiile teoretice și rezultatele cercetării de față ne îndreptățesc să afirmăm există relații semnificative între diferitele componente psihomotorii și succesul academic, natura acestor relații fiind foarte complexă chiar și la vârste mai mari decât cele preșcolare. Prin urmare, programele de educație psihomotorie oferite copiilor trebuie să includă o gamă variată și cuprinzătoare de activități care vor acționa asupra dezvoltării generale a copilului.

Datorită caracteristicilor nivelului de vârstă, preșcolarii nu pot asimila cunoștințe prin concepte abstracte și raționamente pure, ci prin sentimente și participare. Medierea învățării devine canalul de expunere la factori potențiatori pentru ca fiecare individ să fie în stare să modifice în manieră stabilă propriul stil cognitiv și propriilor funcții de bază. Prin încurajarea înteracțiunii cu mediul, se oferă spațiu în care copiii pot avea acces la practici participative și socializare, se generează instrumente care pot fi folosite ca și construcții sociale ce favorizează dobândirea de noi cunoștințe și experiențe.

În acest fel, atunci când sunt favorizate oportunitățile de participare, acestea vor conduce la construirea unor societăți mai democratice, cu o viziune mai critică și socială asupra lumii. Procesele de participare socială nu depind numai de oportunități, este necesară intervenția și acompaniamentul constant al agenților de mediere, deoarece acestea sunt furnizate de situații intenționate și ghidează procesele într-un mod articulat. Participarea generează spații pentru socializare și construcții sociale, motiv pentru care include nu numai copiii, ci și alți actori indispensabili în dezvoltarea celor mici: profesori, familie și îngrijitori. Toți acești agenți mobilizează spațiile de socializare și participare socială pentru a genera idei care propun noi învățări la nivel familial, școlar și social.

Limite ale realizării activităților de învățare mediată în cadrul instituțiilor școlare

Primele limite asupra cărora ne oprim sunt cele generate de factorii externi.

-          Organizația școlară rigidă constituie principala limitare pentru materializarea desfășurării orelor prin mediere.

-          Modul în care este organizată sala de clasă nu favorizează comunicarea intragrupală, afectând participarea directă a copiilor și stabilirea de relații între aceștia și între ei și profesor

-          Limitele impuse de liniile directoare ale curriculum-ului, ale regulilor administrative sau ale altor autorități responsabile restricționează proiectele de predare prin metoda învățării mediate

-          Numărul crescut de elevi din sălile de clasă nu permit o medierea adecvată prin individualizarea nevoilor fiecărui participant la activitate

Realitatea sistemului educativ ne relevă evidența existenței unei deprivări din punct de vedere al medierii și nevoia de a depune eforturi spre a îmbunătăți procesele desfășurate în sala de clasă pentru a satisface cerințele actuale ale societății cunoașterii.

Recomandări generate în urma studiului

-          Evaluarea modalităților de creștere a participării sociale a copiilor și familiilor și generarea de sisteme și strategii care să favorizeze implicarea tuturor factorilor sociali

-          Implementarea unor propuneri pedagogice care pot genera participarea socială atât a copiilor, cât și a adulților și a întregului mediu socio-cultural;

-          Implicarea profesorilor în crearea și punerea în practică a unor strategii și instrumente care vor permite generarea de acțiuni de învățare mediată pe baza proceselor de socializare

-          Implicarea părinților în acțiuni de cunoaștere a principiilor învățării mediate pentru a realiza prin extensie, acasă, activități complementare de dezvoltare emoțională și cognitivă a copiilor.