Competenţa, noţiune introdusă iniţial în lingvistică de N. Chomsky în 1965, reprezintă „un sistem de reguli interiorizate de către subiectul vorbitor, care îi permite să înţeleagă şi să producă un număr infinit de fraze.” (Larousse, Marele dicţionar al psihologiei, 2006, pag. 218). După G. Mialaret (1978), termenul de competenţă vine să înlocuiască ideea de aptitudine pedagogică înţeleasă ca ansamblu de structuri de personalitate care se pot constitui în predictori ai comportamentului didactic eficient. Marin Călin (1996) defineşte competenţa educatorului ca fiind „abilitatea comportării sale într-un anume fel într-o situaţie pedagogică” şi realizează următoarea clasificare: - competenţa comunicativă (iniţierea actului comunicării cu elevii);
· competenţa teleologică şi pragmatică (conceperea scopurilor pe care şi le asumă profesorul);
competenţa instrumentală (utilizarea unui ansamblu de metode şi mijloace adecvate scopurilor);
competenţa normativă şi decizională (indicarea şi ordonarea acţiunilor de realizat şi alegerea a cel puţin două variante de acţiune);
competenţa evaluativă (măsurarea şi aprecierea corectă a rezultatelor).
(Călin M., Teoria educaţiei. Fundamentarea epistemică şi metodologică a
acţiunii educative, 1996, pag. 56)
Abordând personalitatea profesorului, A. Dragu (1996) sintetizează următoarele tipuri de competenţe:
politică (validată la nivelul relaţiilor dintre finalităţile macro şi microstructurale);
morală (validată la nivelul relaţiilor dintre calitatea proiectului didactic, calitatea mesajului educaţional, calitatea repertoriului comun şi a comportamentului de răspuns al celor educaţi);
psihologică (validată la nivelul relaţiilor dintre densitatea informativă a activităţii şi rezonanţa formativă a acesteia);
profesională (validată la nivelul deschiderii faţă de problematica autoperfecţionării în domeniul specialităţii);
socială (validată la nivelul responsabilităţii asumate).
În opinia lui N. Mitrofan (1986), competenţa didactică este, o structură personalitară extrem de complexă, autoconstructivă, centrată pe aptitudinea pedagogică (al cărei nucleu este comunicativitatea formativă). (Nicolae Mitrofan, Aptitudinea pedagogică şi eficienţa activităţii instructiv-educative, în: Revista de pedagogie, Nr.7/1986, pag. 7-10)
Autorul menţionat a demonstrat, în cadrul cercetărilor experimentale, existenţa a trei tipuri de competenţe didactice, respectiv, competenţa ştiinţifică, competenţa psihopedagogică şi competenţa psihosocială, toate integrate în cadrul structurii de personalitate a educatorului care, în cazul confruntării cu diferite situaţii educative, este operaţionalizată prin intermediul aptitudinii pedagogice. (pag. 55)
I. Radu identifică, în cadrul structurii competenţei didactice, capacitatea de a stabili şi transmite obiective didactice, capacităţi de a opera cu conţinuturile (selectare, organizare, transmitere propriu-zisă etc.), capacităţi de a selecta şi utiliza metodologia didactică, capacităţi interrelaţionale (psihosociale, de comunicare), capacitatea care vizează utilizarea adecvată a puterii şi autorităţii, capacitatea de a adopta uşor diferite stiluri de conducere (I. Radu, Procesul de învăţământ, în: M. Ionescu, I. Radu (coord.) Didactica modernă, 1995, pag. 1-56)
După X. Roegiers şi F. M. Gerard, o competenţă este un ansamblu integrat de capacităţi care permite stăpânirea unei situaţii şi găsirea unei soluţii mai mult sau mai puţin pertinente. Competenţa este constituită din mai multe capacităţi care interacţionează intr-o manieră integrată în scopul realizării unei activităţi cu un grad ridicat de complexitate. (Gerard F.M., Roegiers X., Concevoir et evaluer des manuels scolaires, 1993, pag.47)
Irina Maciuc defineşte competenţa ca fiind o capacitate intelectuală ce dispune de variate posibilităţi de transfer (capacitatea de a comunica, decide, detecta, selecta, evalua date, informaţii, relaţii), capacitate care-şi asociază componentele afective şi atitudinale, de motivare a acţiunii. Competenţa presupune a şti, a şti să faci, să reuşeşti într-o situaţie concretă, dar şi a şti să fii, a avea atitudini care să susţină atât acţiunea prezentă, cât şi devenirea, evoluţia competenţei în timp; implică complexe integrate de
cunoştinţe, abilitaţi, capacitaţi şi atitudini. (Irina Maciuc, Formarea formatorilor. Modele alternative si programe modulare, 1998, pag. 101)
Referindu-se la valoarea practică a personalităţii profesorului în raport cu rolul lui de educator, R. Gherghinescu prezintă competenţa didactică ca incluzând un ansamblu de capacităţi referitoare la modalităţile de diagnosticare a stărilor educaţionale, de prognozare a lor, de organizare a „procesului instructiv – educativ”, dar şi la modalităţile de evaluare şi cele de motivare a elevilor. Competenţa didactică este o modalitate specifică de obiectivare a capacitaţilor educative în contexte ale „câmpului educaţional” (R. Gherghinescu, Conceptul de compeţenţă didactică, în: S., Marcus (coord.),
Competenţa didactică: perspectivă psihologică, 1999, pag. 11-24).
L. Antonesei apreciază că profesia didactică presupune manifestarea autentică a unui set de cinci tipuri de competenţe:
1.competenţa culturală, reprezentată de cultura generală şi cultura specific domeniului specializat de cultură;
2. competenţa psihopedagogică, care-i asigură profesorului o bună calitate de transmiţător către beneficiarii proceselor educative a culturii specifice, dar şi a racordurilor acesteia cu domeniul culturii în ansamblul său;
3. competenţa psiho-afectivă şi de comunicare, care se fundamentează pe anumite calităţi structurale de personalitate;
4. competenţa morală, referitoare la faptul că educatorii trebuie să fie infuzaţi de valorile ce alcătuiesc idealul educativ promovat de sistemul de învăţământ în cuprinsul căruia îşi desfăşoară activitatea;
5. competenţa managerială, menită să asigure eficienţa organizării şi conducerii activităţilor,proceselor, colectivelor şi instituţiilor educative. (LAntonesei, O introducere în pedagogie. Dimensiunile axiologice şitransdisciplinare ale educaţiei, 2002, pag. 116-117)
Mihai Diaconu defineşte competenţa profesională didactică drept „ansamblul capacităţilor cognitive, afective, motivaţionale, care împreună cu trăsăturile de personalitate îi oferă profesorului calităţile necesare desfăşurării unei activităţi didactice ce îndeplineşte obiectivele propuse şi are rezultate foarte bune. (Gliga, Lucia (coord.),Standarde profesionale pentru profesia didactică, 2002, pag. 27)
Ioan Jinga defineşte competenţa profesională a cadrelor didactice ca „un ansamblu de capacităţi cognitive, afective, motivaţionale şi manageriale care interacţionează cu trăsăturile de personalitate ale educatorului, conferindu-i acestuia calităţile necesare efectuării unei prestaţii didactice care să asigure îndeplinirea obiectivelor proiectate de către marea majoritate a elevilor, iar performanţele obţinute
de aceştia să se situeze aproape de nivelul maxim al potenţialului intelectual al fiecăruia”. Autorul analizează trei tipuri fundamentale de competenţe care, în opinia sa, intră în componenţa competenţei profesionale a educatorilor din învăţământ:
1. Competenţa în specialitate, ce subsumează trei capacităţi principale:
a. cunoaşterea conţinuturilor ştiinţifice;
b. capacitatea de a stabili legături între teorie şi practică;
c. capacitatea de înnoire a conţinuturilor în consens cu noile achiziţii ale
ştiinţei domeniului (dar şi din domenii adiacente).
2. Competenţa psihopedagogică, ca rezultantă a următoarelor cinci capacităţi:
a.capacitatea de a cunoaşte elevii şi de a lua în considerare particularităţile lor de vârstă şi individuale la proiectarea şi realizarea activităţilor instructiv-educative;
b. capacitatea de a comunica uşor cu elevii, de a-i influenţa şi motiva pentru activitatea de învăţare, în general, şi pentru învăţarea unei anumite discipline de studiu, în particular;
c. capacitatea de a proiecta şi a realiza optim activităţi instructiv-educative (precizarea obiectivelor didactice, selectarea conţinuturilor esenţiale, elaborarea strategiilor de instruire, crearea unor situaţii de învăţare adecvate, stabilirea corespunzătoare a formelor, metodelor şi instrumentelor de evaluare etc.);
d. capacitatea de a evalua obiectiv programe şi activităţi de instruire,
pregătirea elevilor, precum şi şansele lor de reuşită;
e. capacitatea de a-i pregăti pe elevi pentru autoinstruire şi autoeducaţie.
3. Competenţa psihosocială şi managerială a celor care-şi desfăşoară activitatea în învăţământ, şi care subsumează următoarele capacităţi:
a. capacitatea de a organiza elevii în raport cu sarcinile instruirii şi de a stabili responsabilităţi în grup;
b. capacitatea de a stabili relaţii de cooperare, un climat adecvat în grupul de elevi şi de a soluţiona conflictele;
c. capacitatea de a-şi asuma răspunderea;
d. capacitatea de a orienta, organiza şi coordona, îndruma şi motiva, de a lua decizii în funcţie de situaţie. (Jinga I., Istrate E., (Coord.) Manual de Pedagogie. Manual destinat studenţilor de la DPPD din cadrul MAN,1998)
Sorin Cristea evidenţiază patru tipuri de competenţe generale:
1. competenţa politică, demonstrată prin receptarea şi angajarea corectă a responsabilităţilor directe şi indirecte transmise la nivelul finalităţilor macrostructurale (ideal pedagogic - scopuri pedagogice);
competenţa psihologică, demonstrată prin receptarea şi angajarea corectă a responsabilităţilor transmise de la nivelul finalităţilor microstructurale (obiective pedagogice generale şi speciale, operaţionalizările în sensul individualizării activităţii de instruire);
3. competenţa ştiinţifică, demonstrată prin calitatea proiectelor elaborate la linie de continuitate dintre cercetarea fundamentală-orientată-aplicată;
4. competenţa socială, dependentă prin resursele de adaptare ale actorilor educaţiei la cerinţele comunităţii educative naţionale, teritoriale, locale, aflate în permanentă mişcare. (Cristea S., Dicţionar de termeni pedagogici, 1998, pag.16)
Dumitru Popovici ordonează însuşirile personale esenţiale ale educatorului pe trei direcţii:
1. capacităţi de procesare care determină calitatea relaţiilor umane;
2. capacităţi de procesare, legate de specialitate;
3. relaţiile cu cel care urmează să fie educat. (Popovici D., Pedagogie generală, Interpretare procesual - organică, 1998) Constantin Cucoş şi colaboratorii săi înscriu competenţele educatorilor pe trei coordonate:
1. competenţa profesională, constând dintr-o cultură tehnică specifică şi o competenţă interumană care permite să lucreze totdeauna cu un public (clasa de elevi) şi să coopereze cu ceilalţi profesori. Capacitatea de a organiza munca în echipă, diversitatea sarcinilor şi componenta etică completează acest portret profesional;
2. capacitatea de a întreţine raporturi satisfăcătoare cu eşaloanele ierarhic superioare: directori şi inspectori. Profesorii suportă cu regularitate presiunea controlului, ei sunt evaluaţi periodic de superiori, avansarea lor nu este posibilă fără o probă practică în faţa comisiei. Responsabilii
ierarhicii notează nu numai punctualitatea şi asiduitatea profesorilor, calitatea activităţilor şi eficacitatea, ci şi prezenţa scenică, autoritatea în faţa elevilor şi calitatea dialogului didactic;
3. competenţa de a dezvolta bune relaţii cu „beneficiarii” – elevii, părinţii comunitatea. Profesorul nu lucrează cu „clienţi individuali” ci cu grupe de elevi. Aceştia, la rândul lor, sunt asistaţi şi supravegheaţi de părinţi şi comunitate. Cota profesorilor este stabilită, adesea, în funcţie de priceperea
„de a stăpâni clasa”, de a utiliza corespunzător autonomia şi libertatea de care se bucură clasa. O latură a muncii educatorului vizează relaţia acestuia cu părinţii elevilor săi. În cultura noastră, profesorul este nevoit a se implica în activităţile ce vizează dezvoltarea relaţiilor dintre părinţi şi şcoală. Lectoratele cu părinţii devin fructuoase atunci când relaţia dintre profesor şi elevii săi este echilibrată. (Nuţ, Sava, 2003)
Competenţele pentru dezvoltarea la maximum a potenţialităţilor fiecărui individ sunt:
1. competenţe metodologice:
a. însuşirea şi aplicarea teoriilor şi conceptelor moderne privind formarea capacităţilor de cunoaştere;
b. cunoaşterea premiselor conceptualizării, adică toţi copiii pot învăţa, dar nu în acelaşi fel şi ritm;
c. realizarea unui curriculum în funcţie de nevoile copiilor;
d. utilizarea unor metode moderne de lucru cu elevii;
e. adoptarea de strategii didactice care să permită utilizarea eficientă a mijloacelor şi auxiliarelor didactice;
f. utilizarea optimă a factorilor spaţio – temporali, în vederea eficientizării procesului instructiv – educativ;
g. organizarea activităţilor de învăţare în manieră diversă şi atractivă;
h. abilitatea de a folosi cunoştinţele interdisciplinare.
2. competenţe de comunicare şi relaţionare:
a. competenţe cu privire la rezolvarea de conflicte;
b. competenţe de comunicare adaptate dizabilităţii (limbajul semnelor, limbajul Braille etc.);
competenţe de relaţionare cu cadrele didactice de specialitate (logopezi, profesori de sprijin, psihologi), cu părinţii, cu alte persoane care au legătură cu instituţia şcolară (reprezentanţii autorităţilor locale).
3. competenţe psihosociale:
a. capacitatea de a identifica potenţialul elevilor pentru orientarea şcolară şi profesională;
b. capacitatea de a înţelege mecanismele de formare a trăsăturilor psihomorale;
c. capacitatea de relaţionare şi consolidare a parteneriatelor;
d. capacitatea de a iniţia şi organiza activităţi şcolare şi extraşcolare în vederea favorizării socializării şi integrării sociale;
e. capacitatea de a valorifica particularităţile individuale şi de grup în scopul unei comunicări mai eficiente;
f. manifestarea atitudinilor pozitive, a respectului de sine şi acceptarea recunoaşterii valorii celuilalt;
g. însuşirea unor tehnici de autocontrol, dar şi a unor acţiuni conforme normelor democratice.
4. competenţe de evaluare:
a. utilizarea unor tehnici noi de evaluare, în strânsă legătură cu învăţarea diferenţiată;
b. elaborarea instrumentelor de evaluare în funcţie de noutăţile de conţinut
şi obiectivele din curriculum, prin respectarea concordanţei cu particularităţile individuale şi de grup;
c. cunoaşterea extinsă şi de profunzime a criteriilor şi standardelor de evaluare potrivite sarcinilor de evaluare alese.
5. competenţe tehnice şi tehnologice:
a. competenţe de folosire a computerului şi laptopului; competenţe de proiectare şi desfăşurare a activităţilor cu mijloace tehnice moderne;
c. utilizarea mijloacelor multimedia în procesul instructiv – educativ prin utilizarea soft-urilor educaţionale în procesul de predare – învăţare;
d. exersarea – perfecţionarea deprinderilor practice şi motrice, prin experimente şi lucrări practice;
e. accesarea diverselor surse de informare, în scopul documentării.
6. competenţe de management al carierei:
a. dezvoltarea capacităţii de autoformare;
b. manifestarea deschiderii faţă de tendinţele novatoare necesare dezvoltării profesionale prin informarea continuă asupra oportunităţilor
de formare continuă şi identificarea aspectelor din propria activitate care necesită înnoirea;
c. stabilirea propriului bilanţ de competenţe şi a propriului program de formare, prin manifestarea unei conduite autoreflexive asupra activităţilor didactice proprii şi asimilarea cunoştinţelor de tip
organizaţional;
d. adoptarea de conduite eficiente pentru depăşirea „situaţiilor de criză”, prin valorizarea calităţilor umane şi asumarea principiilor deontologice, profesionale;
e. utilizarea metodelor şi tehnicilor de control psihocomportamental
(Popescu – Butucea, 2003).
Punând în discuţie conceptul de personalitate cristalizată a educatorului, Romiţă Iucu şi Marin Manolescu (2004) identifică următoarele componente interne ale acesteia definite în termeni de competenţe:
1. Competenţa ştiinţifică incluzând:
a. abilitaţi necesare pentru manipularea cunoştinţelor;
b. informaţie ştiinţifică selectată, verificată, actualizată, precisă;
c. capacităţi de transmitere a cunoştinţelor;
162
d. inteligenţă, dar mai ales înţelepciune;
e. experienţă didactică flexibilă;
f. multiple şi variate strategii rezolutive;
g. aptitudini pentru cercetare, experimentare şi control;
h. iniţiativă şi obiectivitate în evaluare;
i. capacităţi şi strategii creative;
j. operaţii mentale flexibile şi dinamice;
k. capacităţi de transfer şi aplicare.
2. Competenţa psihosocială, referitoare la optimizarea relaţiilor interumane
prin şi din activitatea educativă, incluzând:
a. capacitatea de a stabili fără dificultate relaţii adecvate cu elevii;
b. adaptarea la roluri diverse;
c. capacitatea de comunicare lejeră şi eficientă atât cu grupul, cât şi cu indivizii separat;
d. abilităţi de utilizare şi drămuire adecvată a forţei şi autorităţii;
e. disponibilităţi de adaptare la variate stiluri educaţionale;
f. entuziasm, înţelegere, prietenie.
3. Competenţa managerială, referitoare la gestionarea situaţiilor specifice,incluzând:
a. capacitatea de influenţare a clasei în general şi a fiecărui elev în particular;
b. abilitaţi de planificare şi proiectare;
c. forţa şi oportunitatea decizională;
d. capacitatea de a organiza şi coordona activitatea clasei;
e. administrarea corectă a recompensei şi pedepsei;
f. suportabilitatea în condiţii de stres.
Competenţa psihopedagogică, referitoare la factorii necesari pentru construcţia diferitelor componente ale personalităţii elevului, incluzând:
a. capacitatea de determinare a gradului de dificultate a unui conţinut;
b. capacitatea de accesibilizare a informaţiei didactice;
c. capacitatea de înţelegere a elevilor, de acces la lumea lor lăuntrică, de solidarizare cu momentele lor de spirit;
d. creativitate în munca educativă;
e. capacitate empatică;
f. atitudine stimulativă, energică, plină de fantezie;
g. minimum de tact pedagogic;
h. spirit metodic şi clarviziune în activitate. (Romiţă Iucu, Marin Manolescu,Elemente de pedagogie, 2004, pag. 325-326)
Analizând atât literatura de specialitate, cât şi documentele europene de politică educaţională relevante, putem enunţa principalele domenii în care se defines competenţele corespunzătoare profesiei didactice:
1. domeniul specialităţii, corespunzător disciplinelor de învăţământ şi funcţiei
didactice deţinute de cadrul didactic;
2. domeniul pedagogiei şi psihologiei educaţiei;
3. domeniul didacticii/didacticilor de specialitate;
4. domeniul managementului educaţional şi al legislaţiei şcolare;
5. domeniul tehnicilor de informare şi comunicare aplicate în procesele de predare şi învăţare, în managementul instituţional şi gestionarea datelor;
6. domenii inter- şi trans-disciplinare vizând strategiile alternative şi complementare de instruire, cercetarea şi inovarea, comunicarea şi parteneriatele cu mediul social ş.a.
Pornind de la analiza Cadrului European al Calificărilor (EQF – European Qualifications Framework) şi a Cadrului Naţional al Calificărilor din Învăţământul Superior (CNCIS), putem identifica două categorii fundamentale de competenţe:
1.competenţe profesionale (competenţe cognitive şi competenţe funcţionalacţionale);
2. competenţe transversale (competenţe de rol şi competenţe de dezvoltare
personală şi profesională).
Domeniile şi categoriile de competenţe se operaţionalizează prin descriptori generali şi specifici, respectiv:
1. descriptori generali de competenţă:
a. capacitatea de a învăţa;
b. capacitatea de a opera cu conceptele şi metodologia din ştiinţele educaţiei;
c. capacităţi şi atitudini de relaţionare şi comunicare cu mediul social şi cu cel profesional;
d. capacitatea de analiză cognitivă şi evaluare axiologică a mediilor socioculturale şi politice, a evenimentelor şi conjuncturilor ce au loc în viaţa comunităţii sociale;
e. abilităţi de operare pe calculator şi de acces la reţelele informatice de comunicaţii;
2. descriptori privind competenţe profesionale:
a. capacităţi de proiectare, realizare şi evaluare a procesului educational din învăţământul preuniversitar;
b. capacităţi de structurare logică şi transpunere psihopedagogică a conţinuturilor predării şi învăţării în specializarea obţinută prin studiile de licenţă sau, după caz, prin studiile de specializare de nivel liceal sau postliceal;
c. cunoştinţe, capacităţi şi atitudini necesare activităţilor de consiliere a elevilor şi familiilor;
d. capacitatea de a investiga şi soluţiona problemele specifice ale şcolii şi educaţiei.
3. descriptori privind competenţe transversale:
a. autonomie şi responsabilitate; atitudine de relaţionare şi comunicare deschisă, sinceră, cooperantă,
receptivă;
c. disponibilitate de analiză şi interpretare a valorilor ce descriu o situaţie, un eveniment sau un comportament;
d. imaginaţie substitutivă, disponibilitatea de autoreglare a comportamentului în raport cu ceilalţi pe bază empatică şi de a recepta mesajele cu conţinut afectiv;
e. acceptarea evaluării din partea celorlalţi;
f. integritate morală, echilibru caracterial, atitudine critică şi forţă de convingere în promovarea valorilor pozitive autentice ale comunităţii sociale