Educaţia a însoţit istoria omenirii de la începuturile ei, şi va continua să existe de-a lungul întregii evoluţii a acesteia. Educaţia este considerată un fenomen social, întrucat conservă şi transmite experienţa de cunoaştere teoretică şi practică, valorile culturii şi civilizaţiei de la o generaţie la alta.
În cursul existenţei sale, fiecare persoană este supusă unor influenţe educative multiple, care pot acţiona concomitent, succesiv sau complementar, în forme variate. Unele acţionează spontan, incidental, altele au un caracter organizat, sistematizat, provenite din partea şcolii sau a altor instituţii extraşcolare.
În stransă legatură cu ideea potrivit căreia învaţământul (educaţia şcolară ) trebuie privit în perspectiva educaţiei permanente, s-au conturat conceptele de educaţie formală ( instituţionalizată ), educaţie nonformală (extraşcolară ) şi educaţie informală ( difuză ), pentru denumirea curentă a tipurilor de educaţie ce se realizează astăzi. Încă din 1974, Coombs şi Ahmed – echivalând educaţia cu invăţarea – au identificat aceste tipuri, definindu-le astfel:
- educaţie informală: „proces ce durează o viaţă, prin care fiecare persoană dobândeşte cunoştiinţe, îndemânări, aptitudini şi inţelegere din experienţele zilnice”
- educaţie nonformală: „orice activitate organizată în mod sistematic, creată în afara sistemului formal şi care oferă tipuri selectate de învăţare subgrupelor specifice populaţiei (atât adulţii, cât si copii)”
- educaţia formală: „educaţia instituţionalizată, structurată in mod ierarhic, gradată cronologic si condusă de la centru (Ministerul Învăţământului), prin tradiţie, ea a constituit centrul de interes al politicii şcolare”
Educaţia formală
Termenul îşi are originea în cuvântul latinesc formalis cu semnificaţia de „organizat”, „oficial”.
O primă caracteristică a educaţiei formale este aceea de educaţie instituţionalizată, care se realizează într-o structură organizatorică clară, reprezentată de sistemul de învăţământ.
O altă notă definitorie a educaţiei formale o constituie faptul că ea se realizează prin intermediul procesului de învăţământ, cu finalităţi educaţionale explicite, formulate prin idealul educaţional. Procesul educaţional se caracterizează prin intensitate, concentrare a informaţiilor şi continuitate. El produce o schimbare a experienţelor de cunoaştere, afectiv-emoţionale şi acţionale ale elevilor, predarea şi învaţarea constituindu-se ca activităţi de bază ale procesului de învaţământ.
Fiecare disciplina care se preda in invatamantul de toate gradele urmareste nu numai insusirea de cunostiinte, ci mai ales formarea si educarea elevilor, dezvoltarea in mod specific a anumitor capacitate sau procese psihice, stimularea formarii unor calitati general umane. Predarea influenţată, totodată, dezvoltarea atitudinilor, facilitează transformarea cunoştiinţelor în convingeri, formarea progresivă a conduitei.
Ca atare, educaţia formală permite o asimilare sistematizată a cunoştiinţelor şi facilitează dezvoltarea unor capacităţi, a unor priceperi şi deprinderi, a unor aptitudini si atitudini necesare pentru inserţia individului în societatea dată.
Educaţia formală se realizează în funcţie de planuri, programe şi manuale şcolare, pe baza de orare şi de evaluări, “acestea exprimându-se în moduri diferite: note, calificative, aprecieri, caracterizări”.
Educaţia formală este puternic expusă şi infuzată de exigenţele suprapuse ale comandamentelor sociale şi uneori politice. Ea este dimensionată prin politici explicite ale celor care se află la putere la un moment dat. Formalul răspunde unei comenzi sociale, fie de asigurare a transmiterii zestrei istorice şi culturale, fie în vederea formării profesionale.
Educaţia formală este încredinţată unor educatori formaţi ca specialişti şi ca pedagogi şi metodişti ai predării disciplinelor de învăţământ.
O caracteristică nu mai puţin însemnată a educaţiei formale o constituie acţiunea de evaluare care este administrată în forme, moduri şi etape anume stabilite pentru a facilita reuşita şcolară, succesul formării elevilor.
Evaluarea în cadrul educaţiei formale trebuie însoţită de dezvoltarea capacităţii de autoevaluare la elevi, de autoaprecierea adecvată a rezultatelor obţinute. Participarea elevilor la aprecierea propriilor rezultate şcolare cultivă motivaţia lăuntrică faţă de învaţătura şi atitudinea pozitivă, responsabilă faţă de propria activitate.
Educaţia formală se realizează în cadrul sistemului de învăţământ. Sistemul de învăţământ cuprinde totalitatea unităţilor şi instituţiilor de învăţământ de diferite tipuri, niveluri şi forme de organizare a activităţii de instruire şi educare. Sistemul de învăţământ din ţara noastră cuprinde unităţi si instituţii de învăţământ, de stat şi particulare. Învăţământul este organizat pe niveluri, asigurând coerenţa şi continuitatea instruirii şi educaţiei în concordanţă cu particularităţile de vârstă şi individuale ale elevilor.
Învăţământul obligatoriu, care cuprinde învăţământul primar si gimnazial, reprezintă nucleul în jurul căruia gravitează toate celelalte componente ale sistemului.
Educaţia nonformală
Termenul îşi are originea în latinescul nonformalis preluat cu sensul “ îm afara unor forme special/ official organizate pentru un anume gen de activitate”. Educaţia nonformală se realizează prin intermediul unor activitţi opţionale sau facultative.
Acest tip de educaţie, care serveşte unei varietăţi mari de cerinţe de învăţare la tineri şi adulţi are în vedere:
- educaţia “complementară” (paralelă cu şcoala şi adresându-se elevilor)
- educaţia “suplimentară” (pentru cei care şi-au înterupt prematur studiile)
- educaţia de “substituţie” (pentru cei analfabeţi).
Printre obiectivele specifice acestui tip de educaţie se pot enumera:
a) susţinerea celor care doresc să-şi dezvolte sectoare particulare în comerţ, agricultură, servicii, industrie etc.
b) ajutarea populaţiei pentru a exploata mai bine resursele locale sau personale
c) alfabetizarea
d) desăvârşirea prefesională sau iniţierea într-o nouă activitate
e) educaţia pentru sănătate sau pentru timpul liber etc.
Influenţele educaţiei nonformale se exercită fie prin mijloace şi instituţii tradiţionale (familia, organizaţii de tineret, case de cultură şi tehnică, muzee, teatre, cinematografe, biblioteci, universităţi populare, excursi, expoziţii, formaţii cultural-artistice etc. ) , fie prin intermediul mass-media.
Acţiunile incluse în perimetrul educaţiei nonformale la vârsta şcolară, prezintă unele trăsături specifice:
a) Caracterul opţional al activităţilor extraşcolare, în sensul că ele oferă elevilor posibilitatea să opteze pentru activităţi la alegere.
Activităţile optionale, pe lângă aportul lor la formarea personalităţii, contribuie şi la recreere, destindere şi reconfortare, la menţinerea capacităţii de efort prin asigurarea odihnei active.
Activităţile extraşcolare ale elevilor răspund funcţiilor importante ale timpului liber:
- informare- să contribuie la îmbogăţirea orizontului de cunoaştiinţe şi informaţii din domeniile ştiinţei, tehnicii, culturii, artei, literaturii etc.
- formare-dezvoltare- să stimuleze dezvoltarea intelectuală, gândirea creatoare, inteligenţa, spiritual novator, să cultive talente, valori morale, spiritul de cooperare şi sociabilitate etc.
- destindere-recreere
- divertisment-distracţie
Cluburile pentru elevi, cercurile organiyate pe diferite specialităţi, urmăresc ocuparea eficientă şi placută a timpului liber, cultivarea intereselor, înclinaţiilor si aptitudinilor elevilor.
- cunoaşterea şi însuşirea modalităţilor diverse de organizare şi petrecere a timpului liber
- identificarea şi cultivarea corespondenţelor optime dintre interese, aptitudini, talente şi posibilităţi de exersare şi dezvoltare a lor
- formarea unui stil de viaţă civilizat.
b) Sunt activităţi care corespund intereselor, aptitudinilor, înclinaţiilor elevilor. Cluburile pentru elevi, cercurile organizate pe diferite specialităţi au ca obiectiv primar ocuparea eficientă a timpului liber, cultivarea intereselor şi aptitudinilor elevilor.
Pentru a putea descoperi şi cultiva talente, aptitudini, cercul de elevi este costituit, organizat şi condus prin mijloace pedagogice adecvate scopului pentru care a fost creat.
c) Antrenarea nemijlocita a elevilor la acţiuni în strânsă legătură cu îndrumarea competentă din partea adulţilor, sunt, de regulă, sau în bună măsură, acţiuni concepute de elevi, care le dau prijelul să-şi îmbogăţească experienţa socială, să participe la realizarea propriei instruiri şi educaţii.
d) Conţinuturile sunt expresia căutărilor, opţiunilor şi invenţiei elevilor.
Activitaţile de cerc nu trebuie să repete manualul şi programa şcolară.
e) Solicitarea diferenţială şi diversă a elevilor în activităţile extraşcolare în funcţie de aptitudini, interese, dorinţe, sex etc., ceea ce favorizează individualizarea proceselor educaţionale.
f) Marea majoritate a activităţilor extraşcolare nu sunt grevate de evaluări, de măsurări şi aprecieri care să se exprime în note sau calificative.
g) Educatorii joacă rolurile mai discret, asumându-şi adesea misiunea de animatori sau moderatori. Activităţile sunt îndrumate şi coordonate de un personal specializat, în strânsă legătură cu elevii, părinţii, organizaţiile culturale etc.
Raportul educaţiei nonformale cu educaţia formală este unul de complementaritate, atât sub aspectul conţinutului, cât şi al formelor şi modalităţilor de realizare.
EDUCAŢIA INFORMALĂ
Denumirea acesteia provine din limba latină (informis / informalis preluat cu sensul de „spontan, neaşteptat”).
Acest tip de educaţie se realizează graţie influenţelor cotidiene, prin interacţiunea individului cu alte persoane în mediul social, cultural, economic ş.a. Sunt influenţe ce se situează în afara unui cadru organizat, instituţionalizat, provenite din partea întregului mediu de viaţă, a ambianţei familiale, ca şi a celei imediate (civilizaţie urbană, viaţă a satului, grupuri de vârstă), şi se datorează muncii efectuate, meseriei prestate, participării la viaţa social-culturală etc. Aceste activităţi nu îmbracă forme explicit educative.
Cele mai semnificative mesaje informale sunt cele emise de mass-media, în special de televiyiune, de casete şi de filme. Influenţele educative de tip informal au şi anumite aspecte ale vieţii familiale (exemplul concret al părinţilor, atitudinile manifestate de un gen sau altul etc.).
Educaţia informala include experienţe trăite, idei aplicate sau valori „încercate” în viaţa cotidiană.
Se pare că educaţia informală precede şi depăşeşte ca durată, conţinut şi modalităţi educaţia formală.
În contextul informal de educaţie, iniţiativa învaţării revine individului, educaţia este voluntară, iar grilele de evaluare sunt altele decât în educaţia formală, competenţa într-un domeniu sau altul fiind criteriul reuşitei.
Învăţarea de tip informal este:
- foarte inegală de la elev la elev
- învaţare semiformală = studiu independent, orientat de profesor, dar realizat acasă
- învăţare realizată în împrejurări diferite, cu grad scăzut de prelucrare
- învăţare în domenii puţin frecventate de şcoală: cosmosul, viaţa oceanelor etc.
- numai unele informaţii devin cunoştiinţe
- învăţare cu caracter pluridisciplinar.
INTERDEPENDENŢA FORMELOR DE EDUCAŢIE
Cele trei tipuri de educaţie – formală, nonformală şi informală – chiar dacă câmpuri proprii de acţiune în ansamblul procesului de educaţie, funcţionalităţii diferite, îngăduie nu numai extensiunea, ci şi o penetraţie şi o interdependenţă.
Educaţia formală are de căştigat dacă integrează creator influenţele datorate modalităţilor de educaţie nonformală şi informală. În acelaşi timp, acumulările educative formale pot contribui esenţial la dezvoltarea şi eficacitatea celorlalte.
Grafic, această relaţie dintre educaţia formală, educaţia nonformală şi educaţia informala se prezinta astfel.
Articularea celor trei tipuri de educaţie trebuie să se facă potrivit finalităţilor educaţiei formale. Educaţia nu se mai poate reduce la instruirea de tip şcolar (formal), instituţiile de învăţamânt ar pierde dacă s-ar izola de contactul cultural-educativ sau dacă nu s-ar angaja în lupta pentru impunerea valorilor purtătoare de viitor şi pentru cotracararea unor influenţe sau orientări dăunătoare. Şcoala nu-şi mai poate permite să ignore mesajele celorlalte tipuri ale educaţiei, bogatele informaţii şi experienţele inedite acumulate de elevi în timpul liber.
Acestea vin în prelungirea şi întărirea activităţii desfăşurate în procesul instructiv-educativ. În acelaşi timp, educaţia formală ghidează, completează si corectează achiziţiile obţinute prin intermediul educaţiei informale şi nonformale, exercită o funcţie integrativă, de sinteză, a diferitelor experienţe trăite.
Unii autori propun variate modalităţi de articulare a educaţiei formale, nonformale şi informale cum sunt:
- lecţii tematice sau lecţii cu deschidere spre informaţia obţinută de elevi in cadrul informal
- lecţii şi echipe de profesori (biologie-chimie sau fizică şi literatură etc) pregătite în legătură cu temele de bază ale informaţiei obţinute în cadrul informal (filme, excursii, emisiuni TV) referitoare la cosmos, la oceane etc.
- ore de filosofie, când ele au deschidere spre problematica lumii contemporane şi a vieţii
- folosirea metodelor care leagă învăţarea în clasă cu învăţarea independentă
- unele activitaţi extraşcolare (cercuri, excursii didactice) pot servi aceluiaşi scop.
Coordonarea şi relaţionarea celor trei tipuri de educaţie – formală, nonformală şi informală – constituie o problemă complexă, dacă ţinem seama de faptul că exigenţele nonformale ale elevilor nu sunt întotdeauna cunoscute şi valorizate în şcoală.
În acelaşi timp se pot invoca mai multe raţiuni pentru o intergrare a celor trei modalităţi:
- capacitatea de a răspunde la situaţii şi nevoi complexe
- conştientizarea unor situaţii specifice, cu totul noi
- o mai bună conştientizare a unor nevoi individuale şi colective
- o mai mare sensibilitate la situaţii de blocaj care cer noi abordări si rezolvări
- ameliorarea formării formatorilor
- facilitarea autonomizării „formaţiilor”
- conjugarea eforturilor din mai multe subsisteme sociale care au în vedere educaţia.
Dar se pot reţine, simultan, şi unele raţiuni contrare acestei integrări posibile dintre educaţia formală, nonformală şi informală, atunci când:
- se pune în aplicare un sistem mai selectiv al indivizilor
- această conjugare funcţională apelează la un sistem centralizat care poate răpi din marja de libertate a acţiunii în interiorul fiecărei modalităţi
- este urmărită menţinerea unei disjuncţii între inteligenţa abstractă şi inteligenţa corectă (scop care, cel puţin teoretic, poate fi admis).
Articularea se poate realiza la mai multe niveluri:
- în perspectiva structurilor verticale, administrativ-ierarhice, asigurând o complementaritate benefică între acţiunea unitară a statului şi iniţiativele comunităţilor de bază
- în perspectiva structurilor orizontale, locale sau participative, care asigură articularea între diferiţi intervenienţi socio-culturali
- la nivelul reţelelor, cum ar fi centrele de sprijin dintr-o anumită zonă, facilitând conlucrarea dintre mai mulţi factori grupali sau individuali.
Cert este că toate cele trei educaţii „paralele”, chiar dacă au propriul câmp de acţiune şi funcţionalităţi diferite, îngăduie extensiuni şi întrepătrunderi benefice, această articulare conducând la întărirea lor reciprocă şi la eficientizarea demersului educativ. Cele trei forme se sprijină şi se condiţionează reciproc. Trebuie recunoscut, totuşi, că, sub aspectul succesivităţii în timp şi al consecinţelor, educaţia formală ocupă un loc privilegiat, prin necesitatea anteriorităţii ei pentru individ şi prin puterea ei integrativă şi de sinteză. De amploarea şi profunzimea educaţiei formale depinde calitatea coordonării şi integrării influenţelor nonformale şi informale.
Că la un moment dat ponderea educaţiei se poate deplasa în favoarea nonformalului sau a informalului, este adevarat. Depinde când, cu ce se pleacă mai departe şi ce reuşeşte individul să (mai) facă în continuare.
Din punctul meu de vedere relaţia dintre educaţia formală, nonformală şi informală se caracterizează prin complementaritate, deoarece se completează reciproc şi conduc la un rezultat favorabil pentru elev.
BIBLIOGRAFIE
- Cucoş C., „Pedagogie”, Editura Polirom, Iaşi 2002
- Creţu D., „Psihopedagogie - Elemente de formare a profesorilor”, Editura Imago, Sibiu 1999
- Jinga I., Istrate E., „Manual de pedagogie”, Editura All, Bucureşti 2006