(I)

Un om cu C.E.S. nu este „inferior”, cum, de obicei, ne grăbim să apreciem şi să etichetăm. Şi nici nu este vorba de un om pe care „l-a bătut Dumnezeu” sau „l-a pedepsit”, dându-i o „pacoste” de boală pe cap şi, atunci, „hai să ne rugăm pentru el”.

„Sentimentele, ideile, convingerile religioase, nu apar în primul rând din dorinţa de a explica şi corecta o situaţie nesatisfăcătoare, ci dintr-o amintire nedesluşită a unui timp când ne identificam  cu toţii într-un câmp universal de experienţă, când nu ne consideram parte dintr-o lume ostilă sau prietenoasă, ci când eram însuşi Marele Tot.”

În acest demers vom pleca la drum cu ideea că un copil, oricare ar fi el, „normal” sau aflat într-o nevoie specială este, la fel ca toţi ceilalţi copii, o personalitate în devenire şi, de ce nu, cu acelaşi Dumnezeu.

La aceşti copii, în procesul de comunicare, e foarte important feedback-ul (de tip evaluativ şi nonevoluativ).

Cel nonevaluativ este eficient în a întreţine şi a optimiza comunicarea cu ei.

 

David Jonson a descoperit trei moduri de feedback nonevoluativ, iar T. Gordon le-a alăturat un al patrulea tip. Astfel, putem vorbi de 4 tipuri de feedback nonevoluativ şi acestea ar fi:

1.      Feedback-ul de sondare;

2.      Feedback-ul de înţelegere;

3.      Feedback-ul suportiv;

4.      Feedback-ul „mesajul-eu”.

Dacă particularităţile primelor trei tipuri de feedback reies imediat, încă din denumirea lor, în înţelegerea celui de-al patrulea e necesar să subliniez că, de cele mai multe ori, modalitatea noastră de a supune atenţiei orice problemă este aceea de a centra mesajul negativ asupra celeilalte persoane. Pentru a a evita această abordare, Gordon propune să-nlocuim pronumele „tu” cu „eu” şi astfel vom mai reduce, poate, din barierele de comunicare şi am asista la diminuarea blocajelor.

Evaluarea cantitativă a fenomenului educaţional, în funcţie de nevoia copilului şi de I.Q.-ul lui, diferă de la o ţară la alta.

În Marea Britanie, ca să fii considerat normal, sub raportul scopului educaţional, trebuie să ai un I.Q. de peste 80. Între 50 şi 80, copiii sunt consideraţi subnormali, aceştia necesitând instruirea în şcoli speciale. Şi, în sfârşit, cei sub 50 sunt consideraţi grav handicapaţi, cu precizarea că şi o parte dintre ei pot fi educaţi.

În S.U.A., această clasificare cantitativă diferă, copiii cu un I.Q. de minimum 68 fiind consideraţi ca „având greutăţi în învăţare”, dar fiind, totuşi, admişi în formele de învăţământ obişnuit. Copiii aceştia, cu I.Q. sub 68 sunt clasaţi în 4 grupe de arieraţi: formă uşoară, formă moderată, formă severă şi formă profundă.

Însă, niciun test de inteligenţă nu măsoară cu exactitate şi nu ia în calcul toate abilităţile umane, deci şi testarea I.Q.-ului nu este şi nu are cum să fie ceva exact. În plus, în general, la IQ-ul obţinut în urma unui test se adaugă/se scad 5 puncte pentru a afla care este intervalul în care se află, cel mai probabil, nivelul de inteligenţă cognitivă. Însă este acceptată, în genere, următoarea clasificare, în urma calculării I.Q.-ului:

-          Peste 140: geniu, nivel mediu, superior, etc;

-          120 – 140: inteligenţă superioară;

-          110 – 119: inteligenţă peste medie;

-          90 – 109: inteligenţă medie (normală);

-          80 – 89: inteligenţă sub medie;

-          70 – 79:inteligenţă de limită;

-          55 – 69: retardare mintală uşoară;

-          40 – 54: retardare mintală moderată;

-          20 – 39: retardare mintală severă;

-          sub 20: retardare mintală profundă.

În România se aplică, cu precădere, în centrele de recuperare specializate, modelul American.

Acum, stabilirea handicapului se face în funcţie de nivelul de inteligenţă, dar este, oare, realistă această abordare?

Thomas J. Wheis se şi întreabă la un moment dat în cartea sa, “Copilul cu nevoi speciale”, “Poate că nici nu există copii nehandicapaţi?”(Nu?!)

Există copii cu defecte congenitale de inteligenţă cauzate de zestrea genetică sau absenţa stimulentului social şi copii care au suferit acel handicap intelectual din cauze extrinsece.

Desigur că, de-a lungul timpului, s-au constituit mici cercuri ştiinţifice, care au considerat ca fiind supraestimate aceste teste ce aduc valoarea I.Q.-ului în prim plan, ca modalitate de clasificare a copiilor şi au făcut demersuri, în pofida tendinţei generale, pentru a găsi mijloace de clasificare mai umane, mai personale, mai individuale de evaluare.

O clasificare mai pertinentă şi mai adecvată ar putea fi clasificarea copiilor în funcţie de dezvoltarea lor, individuală, iar studierea eşecului în dezvoltare ar putea fi tocmai acel punct important de plecare în procesul de evaluare a handicapului.

ASPECTE ALE HANDICAPULUI DE DEZVOLTARE

Deficienţele de dezvoltare nu sunt neapărat condiţii izolate, ci, mai degrabă nişte fenomene ce se pot combina între ele în diverse moduri. Astfel, în rândurile care urmează, nu vom regăsi, referiri strict din punct de vedere ştiinţific al diagnosticului, ci o aşezare a copilului şi a handicapului de dezvoltare (lângă el) din perspectiva abordării prin empatie şi a comunicării cu el, fiindcă, orice copil, indiferent dacă este normal sau are o tulburare în dezvoltarea lui, rămâne, până la urmă , un copil. Cu apucături de copil.

Copilul macrocefal şi microcefal

În general, copiii până la o anumită vârstă, au capul mai mare decât simetria dintre corpul lor şi el ar impune-o, însă la unii copii, dimensiunile lui sunt cu mult mai accentuate. Însă, dovada că există un handicap, la copilul macrocefal, o constituie alte aspecte, precum fruntea boltită sau tâmple cu mult mai largi.

Un macrocefal  tipic nu prezintă numai trăsături fizice specifice, ci şi altele de ordin emoţional şi intelectual.

Acest copil e extrem de visător şi nu participă la activităţile specifice vârstei lui. Dezvoltarea motorie va interveni greu, însă va articula cuvintele de la o vârstă destul de fragedă. S-a constatat de-a lungul timpului că, deşi unii dintre aceşti copii nu provin din medii elevate, limbajul lor este uneori deosebit de rafinat.

Un copil macrocefal este iritabil, hipersensibil, adesea incababil să se concentreze. Acesta manifestă şi o stare de fantezie lugubră, fiind preocupat de ceea ce e legat de moarte.

Comunicarea cu un macrocefal tipic se realizează, în primul rând, prin înţelegere, compasiune, tact şi, uneori, concesie. Până şi un copil normal are nevoie de toate astea, pentru o dezvoltare cât mai armonioasă. Însă, acest copil, spre exemplu, nu trebuie solicitat cu lecţii de tip repetitiv şi trebuie să i se permită să-şi dea frâu liber imaginaţiei. El are o capacitate de simbolizare şi surprindere instantanee a esenţei şi prezintă o deosebită forţă de abstractizare.

Adoptând o relaţie terapeutică adecvată, acesta va avea încredere în el în primul rând şi va depăşi acest „defect” constituţional.

Cealaltă extremă o reprezintă copilul microcefal. Acest copil are fruntea îngustă, teşită, nas mare, bărbie proeminentă, mâinile şi labele picioarelor extrem de dezvoltate şi puternice. Este un copil activ, deşi mişcările îi pot fi lente sau stângace, dar el se remarcă, mai ales prin faptul că e  extrem de realist, adesea lipsit de imaginaţie şi fantezie. El învăţă greu, nu percepe simbolurile şi nu sesizează conceptele abstracte.

În cazuri mai grave, acesta, din cauza salivaţiei abundente, va întâmpina dificultăţi în procesul de vorbire, iar exprimarea îi va fi destul de sărăcăcioasă.

Din punct de vedere educaţional, acesta prezintă o particularitate a comunicării cu el, care pare, la prima vedere, extrem de ciudată. Spre exemplu, dacă o literă scrisă pe o tablă şcolară se poate dovedi un proces extrem de dificil de înţeles pentru el, nu acelaşi lucru se întâmplă când aceasta e desenată pe podea, supradimensionată, pe care s-o perceapă cu tot trupul său.

Dacă un copil macrocefal, sub forma comunicării, trebuie condus din sfera cuvântului spre trăirea lui şi a sentimentelor, în cazul copilului microcefal rezolvarea (parţială) e exact pe dos.

Dacă nu sunt extreme aceste afecţiuni, ele nu fac ca acest copil să fie considerat musai un copil cu handicap. În fond, fiecare dintre noi, cei normali, pendulăm între cei doi poli.

O polaritate care ar trebui avută în vedere, deoarece sunt nenumărate probleme pe care le ridică chiar un copil normal şi prin prisma acestor diagnostice le-am putea înţelge mai bine trăirile şi, cel mai important, construi o relaţie bună  cu ei, bazată pe o bună comunicare.

Copilul cu paralizie cerebrală

Acest tip de paralizie intervine la naştere, prin lezarea creierului şi se disting mai multe tipuri: tetraplegie, paraplegie şi hemiplegie, aceasta din urmă însemnând paralizia unei singure laturi a corpului, fiind afectată orientarea laterală.

În cazul paraplegiei sunt afectate, fie ambele braţe, fie ambele membre inferioare şi, în acest caz, orientarea verticală este redusă.

Tetraplegia e forma cea mai gravă, fiind paralizate atât braţele, cât şi membrele inferioare, iar aici vorbim de un deficit în orientarea pe direcţia sagitară şi, în acest caz, avem de-a face cu fenomen deosebit de impresionant, fiindcă un copil tetraplegic este iremediabil condamnat la o orientare pe direcţie frontală, acest lucru afectând expresia feţei, pe care se va citi mereu anxietatea.

Aceşti copii sunt prizonierii propriilor lor experienţe senzoriale, iar comunicarea cu ei trebuie avută în vedere hipersensibilitatea accentuată şi trebuie evitaţi stimulii emoţionali bruşti, stimulii senzoriali bruşti, intenşi sau violenţi, delicateţea fiind cuvântul de bază.

Atunci când ne propunem să comunicăm cu un copil cu paralizie cerebrală, e important să îi sesizăm prezenţa noastră şi să îi comunicăm intenţiile, delicat, blând, gradat, deoarece acest copil este lipsit de experienţa sinelui, a identităţii corporale, pe care un copil sănătos o capătă datorită simţului tactil, prin mişcare, prin senzaţia de echilibru şi confort. La copilul cu paralizie aceste experienţe fundamentale sunt absente.

Se recomandă o utilizare combinată a culorii şi muzicii, care poate avea un efect deosebit asupra psihicului acestui copil.

Copilul hiperactiv (hiperchinetic)

În cazul acestor copii, vorbirea poate fi normală sau tulburată. Unii, dintre ei, deşi agresivi şi negativişti, pot stabili un contact direct şi afectuos cu toată lumea, însă unora dintre ei le e foarte greu să stabilească contactul cu un alt om şi relaţia cu el şi, aceştia vor dezvolta, într-un final, un autism foarte real şi grav. De multe ori, aceşti copii sunt diagnosticaţi direct ca fiind autişti.

Copilul hiperchinetic nu îşi poate face o părere generalizată despre experienţa vieţii şi nu are la îndemână un sistem propriu de referinţe care să-l ajute să facă faţă diversităţii de stimuli şi percepţii. El va învăţa să construiască treptat, dar fantezia sa şi perceperea realităţii se vor confrunta într-un mod dramatic.

În procesul de comunicare cu acest copil vom avea mult de câştigat dacă nu-l considerăm rău şi viclean şi dacă vom considera că lipsa controlului şi inhibiţia provin dintr-o forţă intensă de simpatie şi pozitivitate.

În lucrul efectiv cu acest copil se va urmări, în primul rând ca sentimentul de simpatie şi agresiunea să îi fie stabilizate. Restricţiile şi interdicţiile frustrează şi irită orice om, aşa încât, procedând cu indulgenţă, singurul argument valabil va fi dragostea, el nepercepând exact argumentele raţionale, valorile estetice sau chiar adevărul.

Acest copil va fi gata să facă orice din iubire şi va fi mai puţin receptiv la argumente precum „bine”şi „rău”. El va „căra” după el obiecte, pe care le va aduce celor cu care ia contact, mai ales părinţilor, pentru a le propune joaca şi interacţiunea cu/prin ele, dar nu va cere explicit acest lucru. Mai mult decât atât, vom constata că sunt extrem de încântaţi de acest lucru. Numai că o fac diferit, bineînţeles, şi un adult poate să nu înţeleagă imediat nevoia lui, respingându-i-o.

Stimulii noi, experienţele noi, solicitarea acestui copil hiperchinetic îl „otrăvesc”. De aceea, menţinerea acestor copii în şcoli normale şi nu în unele speciale, întâmpină probleme. Mediul armonios şi evitarea suprastimulării pot conduce către evenimente pozitive întru ameliorarea acestei afecţiuni.

Copilul hiperactiv are capacitatea de a se conforma, de aceea, rularea unor acţiuni clare, stabilirea unui program cu caracter de ritual poate îmbunătăţi comunicarea cu acesta.

Spre exemplu, foarte importante vor fi mesele în familie şi chiar dacă, spre exemplu, se agită, nu vrea să stea la masă, dacă se procedează la scoaterea lui din cameră, sub formă de pedeapsă, nu trebuie lăsat singur, ci e important să ia masa în continuare, în compania unuia dintre părinţi, chiar dacă în altă cameră. Dorinţa lui puternică de a fi împreună cu ceilalţi, la acea masă mare, îl va determina, cu timpul, să se conformeze şi să ia masa cât de cât liniştit, împreună cu cei de care se simte apropiat.

O metodă de a stimula copilul „agitat” întru discernământ şi dezvoltare conceptual-intelectuală ar putea fi un exerciţiu prin care i se propune să înainteze mergând în cadenţă, numărând sau nu paşii, apoi să refacă mişcările, mergând înapoi, acesta fiind un exerciţiu „în oglindă” cu diferite alte variaţiuni. Principiul „oglinzii” poate fi aplicat şi în cazul vorbirii, cuvintele se vor spune, mai întâi în ordinea firească, apoi vor fi inversate.

Copilul cu autism

Copilul cu autism evită să privească în faţă, contactul direct ochi în ochi, evită actul comunicării, părând să fie surd la abordări, de obicei nu vorbeşte, iar dacă o face, enunţul sună bizar. Cuvintele sunt simple obiecte, ele pot fi când bile, rostogolindu-se, când perle şi nestemate. Mai mult, acestea îl amuză pe copilul autist şi sunt orice, numai instrumente de comunicare nu.

Acest copil nu foloseşte pronumele „eu”, evitându-l, sau transformându-l în „tu”. Aceştia se remarcă şi prin aşezarea obiectelor, într-o anumită ordine, uneori „supunându-le” unui paralelism perfect. Alte caracteristici ale lui ar fi preocuparea pentru anumite mecanisme, precum şi îndemânare în manipularea acestor mecanisme, în contrast cu dezinteresul faţă de mediul înconjurător.

Copilul autist nu refuză îmbrăţişările dacă nu se insistă asupra contactului vizual sau verbal.

Unii dintre copii, deşi nu dau semne că ar pricepe înţelesul unui cuvânt, îşi pot etala adevărate veleităţi de cântăreţ, având repertorii destul de variate şi bogate. Ba, mai mult, crescând în medii muzicale, ei pot reproduce arii complete sau chiar simfonii, pe care le recunosc încă de la primele măsuri.

Structurile motorii sunt foarte diverse, mişcările pot fi graţioase, îndemânatice, coordonate, dar totodată şi bizare, neobişnuite ale întregului corp: răsuciri, rostogoliri bruşte, fără preaviz, salturi. Unii dintre ei, înainte de a continua un drum, se învârt, alteori trec pe lângă obiecte şi le ating, din poziţii imposibile, care ar crea dezechilibru în mod normal. Aceste „ticuri” îi fac să pară ciudaţi.

Aceştia au probleme cu somnul şi predilecţii excesive către un anumit tip de alimente, în special acre ori picante, ceea ce îi face să renunţe la celelalte gusturi şi alimente.

Copiii cu autism sunt acei copii „altfel-situaţi-în-lume”, cum îi descrie Thomas J.Weis în „Copilul cu nevoi speciale”, acest lucru reieşind, mai ales din testele de inteligenţă. Aceştia, în unele cazuri pot răspunde fără nicio problemă unor întrebări care sunt peste nivelul vârstei lor cronologice, dar nu pot răspunde la unele care sunt sub nivelul ei.

Cumva, testele de inteligenţă nu sunt aplicabile în cazul copiiilor cu autism.

Neglijenţa fizică sau emoţională din partea apropiaţilor înrăutăţesc handicapul şi, dacă ţinem cont şi de faptul că acest copil nu tinde să se considere o persoană...

De fapt, eşecul de a integra propriul sine reprezintă, cel mai probabil, esenţa autismului infantil.

Comunicarea cu un astfel de copil poate fi benefică dacă nu insistăm asupra contactului vizual în mod obsesiv, recomandată fiind privirea în altă direcţie, astfel copilul nu va simţi presiune. Dar, lucrurile se pot complica atunci când autismul e asociat cu surzenia, ceea ce afectează şi mai mult procesul comunicării.

Pe de altă parte, luaţi de mâini cu blândeţe şi fiind priviţi în ochi, pot coopera, nu e exclus. Importantă e, în ambele cazuri, forţa de compasiune. Pe lângă căldură, empatie.

Mulţi specialişti recomandă teatrul de păpuşi ca terapie curativă, dar nu e întotdeauna cea mai bună alegere.

O particularitate interesantă la aceşti copii ar fi că pot fi „prieteni” cu copilul cu sindrom Down şi datorită lui să accepte „cercul” unui joc, pe care altminteri îl pot refuza. Asta numai ca să îl poată corecta, cerceta pe acesta.

Un copil cu autism trebuie ajutat să îşi folosească fixaţiile în mod creativ. După vârsta de 14 ani poate fi orientat către diverse activităţi manuale: olărit, ţesut, cusut, brodat, tâmplărie etc.

Oricum, aceştia aparţin mai curând unei lumi a lucrurilor decât uneia a fiinţelor şi, în timp, s-a dovedit că o terapie eficientă ar fi terapia Aba.

Această terapie s-a centrat pe aceea că acest comportament al copiilor ar avea la bază mediul în care se desfăşoară şi că acest comportament apare în funcţie de acest mediu. Să „umblăm” la mediu şi să-l schimbăm pe tot, e foarte puţin probabil, astfel că această terapie încearcă să-l adapteze pe acest copil la mediul înconjurător, în etape, din aproape în aproape.

Tulburarea de spectru autist (TSA) nu e o boală, în sine, ci e vorba despre mai multe afecţiuni, care perturbă evoluţia copilului. Se observă la acest tip de copil că poate prezenta şi un retard din punct de vedere mental.

Copilul cu adhd

În contactul cu acest copil întru comunicare vorbim despre o terapie comportamentală, fiindcă este un copil difici, hiperactiv, mereu în opoziţie, care consumă energie multă şi nu numai pe a sa, ci si pe a celor din jurul său, inutil şi în mod „egoist”. De fapt, toată situaţia socială a familiei este afectată prin prezenţa acestui copil în acea familie.

Tulburarea de Deficit de Atenţie şi Hiperactivitate vine, de obicei, la pachet cu Tulburarea Opoziţionismului Provocator.

Toate terapiile comportamentale presupun aceleaşi principii de aplicare. Se stabilesc pentru copil şi pentru familia sa, împreună cu terapeutul, o serie de comportamente structurate şi bine organizate, având loc un proces de învăţare prin condiţionare.

Aceşti copii au nevoie şi de terapie de reeducare cognitivă, în special când există şi tulburări de învăţare asociate.

ADHD-ul este o afecţiune din ce în ce mai des întâlnită.

. Copilul cu sindrom Down

Nou-născutul cu sindrom Down este aproape la fel ca oricare alt bebeluş tipic.

„Pentru cei care iubesc copiii mici, copilul cu sindrom Down constituie o sursă inepuizabilă  şi un obiect excepţional de afecţiune”

Însă, aproape toate etapele dezvoltării sale se întâmplă mai târziu: merge greu, vorbeşte greu, ba şi ridicarea în şezut şi „cercetarea” firească pentru a apuca cu mâinile se întâmplă târziu. În general, însă, acest copil reuşeşte să-şi asume umanitatea şi gradele ei şi se va constata la acest copil un anume grad de împlinire în ceea ce priveşte mersul şi vorbirea.

Aceştia dobândesc o particularitate în faptul că ceea ce e „străin”, va fi un experiment foarte îndepărtat, de neatins niciodată, poate, fiindcă el percepe lumea ca fiind tot „familie”.

Copilul cu sindrom Down are o posibilitate de înţelegere infinită, putându-se pune în situaţia oricui şi sentimentul de dragoste îi izvorăşte din propriile sale dureri şi din conştiinţa de sine.

Această dragoste e de factură „poetică”, mai ales tristeţea izvorâtă din ea şi poate fi asociată cu acea dragoste originară, inocentă, desprinsă din povara intelectului. Dacă, în special, sentimentul de teamă nu prea există la acest copil, cel al ruşinii, al sfioşeniei faţă de propria situaţie în care se află, îi dictează comportamentul.

Noi, cei normali, suntem capabili să disimulăm autodezamăgirea, însă copilul cu sindrom Down este lipsit de autoprotecţie.

 

Thomas J. Weihs e de părere că acest copil nu are nevoie de trerapie specială şi nici nu necesită un tip de educaţie specială. Ba, mai mult, acesta plusează şi spune că ar trebui să avem în fiecare clasă de curs un copil cu sindrom Down pentru a se îmbunătăti calitatea empatiei, a dragostei, a demnităţii umane.