Managementul educaţiei reprezintă teoria şi practica, ştiinţa şi arta proiectării, organizării, coordonării, evaluării, reglării elementelor activităţii educative (nu numai a resurselor), ca activitate de dezvoltare liberă, integrală, armonioasă, a individualităţii umane, în mod permanent, pentru afirmarea autonomă şi creativă a personalităţii sale, conform idealului stabilit la nivelul politicii educaţionale.

 

Managementul educaţional ar reprezenta o metodologie de abordare globală – optimă – strategică  a activităţii de educaţie, dar nu şi un model de conducere a unităţii de bază a sistemului de învăţământ, aplicabil la nivelul organizaţiei şcolare complexe.

 

Managementul educaţiei/pedagogic, apare ca disciplină pedagogică interdisciplinară, care studiază ,,evenimentele ce intervin în decizia organizării unei activităţi pedagogice determinate şi în gestiunea programelor educative”.

 

 

S. Cristea evidenţiază că managementul educaţional, ca activitate psihologică, se bazează pe trei caracteristici:

 

·        Conducere de sistem primar (abordare globală a tuturor elementelor educaţiei şi a aplicaţiilor specifice funcţiei conducerii, la diverse niveluri);

 

·        Conducere de tip pilotaj (valorificarea optimă a resurselor pedagogice ale sistemului educaţiei, prin funcţiile manageriale: planificare – organizare,     orientare metodologică, de reglare – autoreglare);

 

·        Conducere strategică (evoluţie inovatoare de perspectivă a sistemului la diferite niveluri de organizare).

 

I. Jinga considera că managementul pedagogic e definit ca ştiinţa şi arta de a pregăti resursele umane, de a forma personalităţi, potrivit unor finalităţi acceptate de individ şi de societate.

 

Apoi e definit ca ,,un ansamblu de principii şi funcţii, de norme şi metode de conducere care asigură realizarea obiectivelor sistemului educativ, la standarde de calitate şi eficienţă cât mai înalte, iar la nivelul fiecărui sistem educativ se afirmă note specifice”.

 

Managementul indică o anumită mentalitate, o maniera proprie, dar şi o artă de dirijare, de antrenare a resurselor (umane), a elementelor organizaţiei, ceea ce corespunde cu însăşi considerarea educaţiei ca ştiinţă şi artă.

 

Managementul educaţional întâmpină dificultăţi în asigurarea ţinutei sale ştiinţifice, raţionale şi creative, datorită caracteristicilor specifice educaţiei: ca proces, acţiune, relaţie, determinare, diversificare, realitate socială specială, rezultat al variatelor influenţe, definire în perspectivă, un specific axiologic, determinat şi psihologic – subiectiv, permanenţa intervenţiilor şi relaţia obiectiv – subiectivă, educatul ca obiect şi subiect.

 

Managementul educaţiei vizează realizarea, ca activitate conştientă, raţională, dar trebuie să ţină seama şi de relaţia între tipurile de educaţie ca specific şi dinamică (formală, non formală şi informală), gradul lor de intenţionalitate şi organizare,  aria de  acţiune şi de influenţare.

 

Conducerea empirică are în prim plan personalitatea conducătorului, intuiţia şi însuşirile necesare găsirii soluţiilor la situaţii, fără conştientizarea raţională a unor principii, norme, proiecte, metodologii.

 

 

 

Definiţia, locul şi rolul profesorului manager

 

 

A fi educator nu înseamnă a exercita o meserie, înseamnă a împlini o meserie, a face un apostolat.

 

Profesorul ocupă un loc important în activitatea educaţională deoarece contribuie la formarea personalităţii elevilor, la conduita lor în societate, la formarea lor ca indivizi şi cetăţeni etc.

 

Roluri ale profesorului manager:

 

·                    Profesorul conduce în mod dominator, iar în clasă se instituie un climat de autoritate exclusiv în baza statutului său;

 

·                    Profesorul se integrează, cooperează cu clasa, motivează, sprijină, atunci când elevii dovedesc spontaneitate, iniţiativă şi afirmare;

 

·                    Profesorul integrat acceptă trăirile, încurajează, pune întrebări, stimulează participarea, sprijină şi foloseşte ideile elevilor, ia decizii curente împreună cu elevii, dar profesorul dominator se concentrează şi asupra propriilor idei, dă indicaţii, critică, aşteaptă ascultarea necondiţionată;

 

·                    În timpul predării – învăţării – evaluării, profesorul ,, instruieşte”, conduce interacţiunile în clasă, modul de înţelegere şi învăţare prin indicaţii, atenţionări, demonstraţii, asigurarea condiţiilor, oferirea punctelor de sprijin aprobări şi dezaprobări, stimulări, completări, reactualizări, exemplificări, explicaţii, comentarii, etc.

 

Împreună cu elevii, profesorul poate îmbina tipurile de decizii (prezentate la activitatea decizională) dacă dovedeşte flexibilitatea necesară faţă de proiectul iniţial şi a format la elevi deprinderile, capacităţile necesare într-un act decizional:

 

·        Profesorul are rolul cel mai interactiv în clasa: crează climat adecvat, iniţiază, orientează, solicită, antrenează, exemplifică, critică;

 

·        Profesorul structurează, organizează forma şi conţinutul activităţii în clasă, modul de desfăşurare a interacţiunilor, dar poate şi delega responsabilităţi elevilor în rezolvarea unor decizii, sarcini;

 

·        În interacţiune, profesorul foloseşte cel mai des operaţia de solicitare a elevilor pentru a provoca dialoguri, comunicarea, răspunsuri pe care le comentează, stimulează, optimizează, dezvoltă (în grup);

 

·        Profesorul utilizează mai ales evaluarea pozitivă, răspunsurile negative fiind corectate în sens stimulativ, de căutare împreună a soluţiilor adecvate şi cu antrenarea grupului;

 

·        Profesorul nu numai că provoacă interacţiunea, dar o şi structurează, o orientează, menţine tonusul, întăreşte comportamentele pozitive, asigură climatul de comunicare, participare, cooperare;

 

·        Discursul profesorului influenţează interacţiunea, prin operaţiile logice pe care le conţine şi le provoacă: definire, desemnare, clasificare, comparare, deducţie, explicare, evaluare, afirmare de opinii, dirijarea înţelegerii, gestionarea metodică a mijloacelor specifice, evitarea rutinei în modul de conducere şi manifestarea atitudinii, sugerare şi sprijinire a fluenţei şi originalităţii ideilor;

 

·        În modul de planificare, proiectare a activităţii, profesorul insistă, nu pe probleme de conţinut informaţional, ci pe proceduri de interactivitate, în realizarea obiectivelor propuse.

 

D. Potolea găseşte următoarele roluri principale, după funcţiile asumate şi împlinite în plan didactic: de organizare şi conducere a clasei ca grup social, de consiliere şi orientare şcolară şi profesională, de îndrumare a activităţii extraşcolare, de perfecţionare profesională şi cercetare pedagogică, de activitate socioculturală.

 

Formal, profesorului i se atribuie roluri, în raport cu activitatea sa instructiv – educativă, cu ipostazele aferente rezolvării diferitelor obiective sau funcţii pe care le ocupă şi de care răspunde: el este privit ca profesor de o anumita specialitate, ca diriginte - consilier, ca metodist, director, responsabil de catedra metodică, cerc pedagogic, membru al consiliului profesoral sau de administraţie, responsabil al unui cabinet de specialitate, lider al unui grup de lucru în şcoală, şef – membru al unui proiect de cercetare complexă, delegat de către conducere în rezolvarea unei sarcini, inspector şcolar, animator cultural, membru în asociaţii ştiinţifice, cercetător – practician, formator – metodist.

 

Roluri generale în îndeplinirea oricărei activităţi:

 

·        De receptor al diferitelor mesaje;

 

·        Emiţător de mesaje variate;

 

·        Participant în activităţi specifice;

 

·        Realizator, organizator, responsabil al unor acţiuni;

 

·        Proiectant de acţiuni, strategii, programe, planuri;

 

·        Iniţiator de idei, ipoteze, metode, relaţii;

 

·        Agent de soluţii – consilier, mediator de situaţii, conflicte, cazuri;

 

·        Diseminator, transmiţător de idei, soluţii, conţinuturi, împreună cu acţiunile de înţelegere a lor;

 

·        Utilizator, practician în aplicarea ideilor, modelator;

 

·        De decizie, în selecţia obiectivelor, conţinuturilor, strategiilor, resurselor;

 

·        Sursă de informare, model de comportament, purtător de valori;

 

·        De consiliere, ghidare;

 

·        De apărare, protecţie.

 

Sociologii deduc rolurile profesorului din funcţiile primite şi asumate, conform statutului profesional stabilit (de cadru didactic) şi reglat din punct de vedere normativ: organizator al procesului de învăţământ, educator, partener al educaţiei, membru al consiliului profesoral.

 

E. E. Geissler sintetizează contradicţiile dinte rolul şi îndeplinirea lor de către profesor:

 

·        Ca informator, transmite, păstrând distanţa rece impusă de ştiinţă, dar oferă în acelaşi timp elevilor valori şi este preocupat de formarea – dezvoltarea personalităţii elevilor;

 

·        Ca partener al elevului, sfătuieşte, apelează, îndrumă, sancţionează, frânează, în timp ce în calitate de examinator, se străduieşte să fie cât mai obiectiv;

 

·        Ca model, oferă şi stabileşte cerinţe morale, dar ca aspect se axează pe predare şi instruire morală.

 

 

 

Profesorul  manager ca profesionist

 

 

O profesiune semnifică un sistem de trăsături fizice, intelectuale, morale, tehnologice, formate special pentru rezolvarea sarcinii specifice, într-un aspect al unui domeniu de activitate: genul de muncă, forma de activitate definită, sistemul de solicitări specifice, drepturi şi obligaţii, statut şi roluri, indicaţii şi contraindicaţii, norme de activitate, evaluare şi perfecţionare, relaţii şi atitudini specifice.

 

Managementul întruneşte condiţiile unei profesiuni pentru că necesită o pregătire, urmăreşte obţinerea unor rezultate prin eforturi comune, solicită participarea continuă, un complex de cunoştinţe teoretice şi practice, de capacităţi şi competenţe.

 

Profesia de manager are două sensuri:

 

·        Unul larg, de activitate prin care se câştigă existenţa, o ocupaţie;

 

·        Unul restrâns, pentru a defini pregătirea personalului de specialitate.

 

Pregătirea managerială asigură un nivel înalt al profesionalizării ca educator raţional, creativ, în conceperea, realizarea şi optimizarea activităţii educative.

 

Conform sensului economic, E. Mihuleac desemnează meseria ca pe un anumit gen de activitate, un ansamblu de acţiuni şi operaţiuni îndeplinite pentru a obţine un produs, în mod de sine stătător. Este o activitate specializată, bazată pe o pregătire care permite realizarea întregului lanţ de operaţii specifice, un meşteşug care necesită o anumită formare teoretică şi mai ales practică, iniţială şi continuă.

 

Pentru a fi un manager eficient al educaţiei prin predarea – învăţarea disciplinei sale, profesorul trebuie să aibă o concepţie largă asupra educaţiei şi instruirii, abordării interdisciplinare, o înţelegere clară a funcţiei manageriale şi a rolurilor derivate, a punerilor în aplicare pentru variatele situaţii educaţionale.

 

Profesorul manager poate deveni astfel profesionist în educaţie, conducerea ei fiind o atribuţie intrinsecă, o condiţie fundamentală.

 

Astfel se diferenţiază de alte domenii unde profesiunea de manager este complementară pentru un specialist.

 

,,Profesionalizarea manageriala inclusă” a educatorului se manifestă apoi şi ca un înalt nivel al concepţiei, al filozofiei muncii, al elaborării problemelor umane, al activităţii, ca o problemă de atitudine, pe lângă formarea capacităţilor şi competenţelor pedagogice propriu – zise, de specialitate.

 

: Profesorul - diriginte

 

 

 

Munca educativă cu un colectiv de elevi este greu de conceput fără prezenţa unui îndrumător capabil să organizeze, conducă şi să coordoneze ansamblul influenţelor ce se exercită asupra membrilor grupului.

 

Activitatea de predare a fiecărui profesor presupune integrarea contribuţiei sale, armonizarea ei cu a celorlalţi colegi şi mai ales orientarea şi adecvarea ei la modelul de personalitate pe care vrem sa-l realizăm. Un asemenea rol îi revine dirigintelui.

 

În ansamblul profesorului didactic se impune şi examinarea activităţii dirigintelui, acesta fiind promotorul formării şi dezvoltării personalităţii elevilor.

 

Funcţia de diriginte îi sporeşte profesorului responsabilitatea, îi amplifică rolul şi îl aşează într-un anumit raport cu toţi ceilalţi factori educativi. Această funcţie îl apropie de elevi şi îi lărgeşte simţitor sfera de influenţă, adăugând la predarea specialităţii şi rolul de coordonator al întregii activităţi a clasei sale. Dirigintelui îi revine sarcina de a urmări climatul de muncă al clasei, interesul şi emulaţia elevilor pentru învăţătură, aria lor de informare, stilul de muncă, eficienţa activităţilor colective şi mai ales progresul fiecărui elev la fiecare obiect de învăţământ şi de la o etapă la alta.

 

Contribuţia dirigintelui este hotărâtoare prin modul în care ştie să organizeze şi să stimuleze dorinţa şi ambiţia elevilor de a-şi îndeplini cu simţ de răspundere toate obligaţiile şcolare. A le insufla conştiinţa datoriei şi autocontrolul înseamnă a-i ajuta să-şi înţeleagă corect statutul de şcolar şi să dobândească un comportament adecvat. Învăţându-i cum să-nveţe, cum să-şi organizeze munca, cum să-şi formeze priceperi, deprinderi şi atitudini corespunzătoare în activitatea de instruire, dirigintele îi ajută de fapt să se integreze cu succes în colectivul şcolar şi să-şi găsească drumul propriu al auto-realizării şi al auto-formării.

 

Legătura pe care dirigintele o menţine cu ceilalţi profesori şi cu ceilalţi factori educativi, prin comparaţia clasei sale cu celelalte clase şi mai ales prin raportarea rezultatelor la obiectivele stabilite pe şcoală, acesta devine îndrumătorul real al adevăratei formări şi dezvoltări al elevilor îmbinând calitatea de profesor cu cea de educator.

 

Îi ajută pe elevi să înţeleagă corect faptul că instruirea reprezintă principala cale de dezvoltare multilaterală, îi ajută să se maturizeze şi să-şi conştientizeze principalele îndatoriri şcolare.

 

Dirigintele este preocupat să-şi pună clasa în legătură cu mediul social, cu viaţa şi cu problemele ei. Frumuseţea relaţiilor cu ceilalţi, utilizarea timpului liber, bucuria de a trai, nevoia de a cunoaşte, grija pentru păstrarea mediului natural, lupta pentru pace, prietenia şi solidaritatea cu tineretul înaintat şi alte aspecte ale pregătirii elevilor pentru viaţa socială, se înscriu de asemenea printre obiectivele principale ale muncii educative a dirigintelui la orice clasă. Conştiinţa politico-morală a elevilor va forma nucleul în jurul căruia trebuie să se structureze principalele preocupări ale fiecărui tânăr, a-l ajuta să vadă însemnând a-l orienta.

 

Orice diriginte urmăreşte realizarea unor obiective concrete cum sunt:

 

·        studierea şi cunoaşterea personalităţii elevilor;

 

·        organizarea şi educarea colectivului de elevi;

 

·        asigurarea succesului la învăţătură al tuturor elevilor şi întărirea disciplinei;

 

·        formarea şi dezvoltarea profilului moral al fiecăruia;

 

·        orientarea şcolară şi profesională a tuturor elevilor clasei;

 

·        organizarea timpului liber al elevilor;

 

·        coordonarea eforturilor educative ale tuturor profesorilor clasei şi asigurarea unităţii de cerinţe şi de acţiune.

 

 

Dirigintele, în calitatea de coordonator al influenţelor exercitate asupra clasei sale, aduce la cunoştinţa celor interesaţi, atât planul de măsuri stabilite, cât şi rezultatele obţinute pe diferite linii de acţiune:

 

-                     cunoaşterea elevilor;

 

-                     rezultatele la învăţătură;

 

-                     aptitudini deosebite;

 

-                     măsurile educative întreprinse.

 

Consiliul clasei poate sugera şi urmări aplicarea unor măsuri diferenţiate pentru remedierea unor neajunsuri, sau pentru consolidarea unor tendinţe pozitive înregistrate în conduita colectivului de elevi. Numai o activitate colectivă, condusă şi îndrumată cu grijă, poate cuprinde şi satisface obiectivele complexe ale muncii educative puse în faţa colectivului.

 

Activitatea extraşcolară a dirigintelui vine să lămurească şi să adâncească unele preocupări ale şcolii, consolidând cunoştinţele, priceperile şi deprinderile şi stimulând interesele, înclinaţiile şi aptitudinile elevilor.

 

Activitatea practică va cuprinde un sistem de acţiuni educative, organizate în funcţie de nivelul de dezvoltare al elevilor clasei, de preocupările şi problemele care-i frământă la un moment dat, de faptele de viaţă care-i mobilizează şi interesează. Astfel de acţiuni sunt:

 

·        organizarea unor întâlniri şi discuţii cu personalităţi culturale şi ştiinţifice;

 

·        vizite în instituţii culturale, muzee, expoziţii de artă, spre a le oferi elevilor posibilitatea de a cunoaşte concret sensul unei munci desfăşurată cu pasiune;

 

·        dezbaterea unor fapte de viaţă, cunoscute de elevi pentru a le influenţa opiniile;

 

·        participarea la acţiuni şi evenimente importante care să consolideze deprinderi de muncă şi opţiuni şcolare şi profesionale.

 

·         BIBLIOGRAFIE

 

·         Bontaş I., „Pedagogie” Editura Bic All, Bucureşti, 2001

 

·         Cristea S., „Pedagogie generală. Managementul educaţiei”, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1996

 

·         Cucoş C., „ Pedagogie” Editura Polirom, Bucureşti , 2002

 

·         D`Hainaut, „Programe de învăţământ şi educaţie permanentă” Editura Didactică şi pedagogică , Bucureşti, 1977

 

·         De Landsheere G., „L`education et la formation”, Paris, 1992

 

·         Dicu A., „Probleme de psihologie a educaţiei”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973

 

·         Geissler E.E., „Mijloace educaţionale”, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1977

 

·         Hameleine D., „Profesori şi elevi”, Bucureşti, 1978

 

·         Mihuleac E., „Ştiinţa managementului”, Ed. Tempus, Bucureşti, 1999

 

·         Nicula A., „Psihologia socială a câmpului educaţional”, Editura Polirom, Iaşi 1998

 

·         Okon W., „Personalitatea profesorului, în Didactică generală”, Bucureşti, 1974

 

·         Pavelcu V., „Personalitatea profesorului, în Psihologia pedagogică”, Bucureşti, 1967

 

·         Pontea D., „Profesorul şi strategiile conducerii învăţării”, Editura Academiei, Bucureşti, 1989

 

·         Salade D., „Perfecţionarea personalului didactic în pas cu cerinţele unui învăţământ modern”, 1975