Structura

Aspecte generale

Proiectul de dezvoltare instituțională a unității școlare este documentul de bază al dezvoltării oricărei unităţi şcolare în care actorii principali ai actului educaţional sunt: preşcolarii şi elevii, unde se prezintă drumul de la „ceea ce este” la „ceea ce trebuie să fie” organizaţia şcolară.

Proiectul de dezvoltare instituţională (PDI) este un document şi totodată un instrument de lucru necesar fiecărei unităţi şcolare întrucât asigură o imagine reală şi o analiză a ceea ce a fost şi este şcoala, dar, în acelaşi timp, proiectează pe termen lung activitatea viitoare, trasând repere clare.

PDI este o expresie a unei analize, gândiri, decizii colective şi a unui efort de echipă alcătuită din: managerul unităţii şcolare - conducătorul echipei şi membrii echipei - cu roluri specifice activităţii şi în funcţie de înclinaţii, echipă aflată într-un permanent proces de inovare.

Punctul de plecare în construcţia unui PDI îl constituie, pe de o parte, cunoaşterea politicilor educaţionale (ţinte strategice ale proiectelor naţionale de reformă a învăţământului) şi pe de altă parte, cunoaşterea serviciilor educaţionale pe care unitatea şcolară ar trebui să le ofere societăţii (beneficiarilor direcţi şi indirecţi) şi a competenţelor pe care actul educaţional ar trebui să le dezvolte beneficiarilor direcţi (cerinţele clientului).

 

Un PDI concentrează atenţia asupra finalităţilor educaţiei: dobândire de abilităţi, atitudini, competenţe.

-          Asigură concentrarea tuturor domeniilor funcţionale ale managementului: curriculum, resurse material – financiare, resurse umane, relaţii sistemice şi comunitare.

-          Asigură coerenţa transpunerii strategiei pe termen lung a şcolii într-o listă de obiective pe termen scurt, ce pot fi uşor înţelese şi manageriate.

-          Oferă colectivului școlar posibilitatea pro-acției și nu a reacției la schimbare.

-          Favorizează creşterea încrederii în capabilităţile, capacităţile şi forţele proprii; asigură dezvoltarea personală şi profesională.

-          Dezvoltă parteneriatele din interiorul şi exteriorul unităţii şcolare, implicând în educaţie mai mulţi factori pentru asigurarea calităţii (familie, comunitate, instituţii educaţionale).

-          Stimulează dezvoltarea ethosului școlar.

PDI se referă la dezvoltarea unităţii şcolare în direcţia creşterii calităţii educaţiei oferită membrilor comunităţii şi comunităţii în ansamblul ei. Procesul de planificare a dezvoltării şcolare este elementul central în asigurarea calităţii educaţiei. O şcoală care se implică într-un proces de planificare a dezvoltării, este o şcoală care îşi asumă responsabilitatea îmbunătăţirii calităţii serviciilor oferite elevilor şi comunităţii.

Un PDI prin formularea ţintelor strategice pentru dezvoltarea ulterioară a şcolii propune un proces de explicitare, de conştientizare şi de asumare a activităţilor, părţi integrante ale ciclului de dezvoltare instituţională. Se porneşte de la întrebarea „cât de bine ne desfăşurăm activitatea?”, se formulează răspunsuri la o altă întrebare, şi anume „cum putem să ne îmbunătăţim activitatea şi rezultatele”. După stabilirea unui set de răspunsuri la ultima întrebare, se concentrează pe modul de punere a lor în practică.

Un PDI nu este acelaşi lucru cu un plan managerial al şcolii, care este descriptiv şi prezintă faptic ce se întâmplă într-o anumită şcoală. Un plan managerial al şcolii nu abordează problema calităţii, scopurile nu sunt stabilite în urma unei evaluări a situaţiei şcolii, prin urmare nu este evolutiv.

În ţări cu sisteme eficiente de asigurare a calităţii sistemelor publice de educaţie, este recunoscută ideea că şcoala, ca unitate, reprezintă nucleul sistemului. Aceasta înseamnă o recunoaştere a caracteristicii şcolii de a avea cea mai mare influenţă asupra performanţelor elevilor; performanţa unei şcoli ca întreg cuprinde cele mai valoroase surse de informaţii/ feedback necesare pentru a ghida un sistem de asigurare a calităţii.

Oricare ar fi inovaţiile sau iniţiativele politice care au loc la nivel naţional sau judeţean, educaţia şi instruirea au loc în şcoală şi în clasă, iar calitatea procesului instructiv-educativ din şcoală reprezintă singurul şi cel mai important factor pentru achiziţiile elevilor. Sistemele bune de asigurarea calităţii admit că aceste procese – nucleu nu sunt susceptibile de control extern/ superior, iar îmbunătăţirea ţine de principalii actori ai sistemului de învăţământ – elevi, profesori, părinţi.

Sistemul de management şi de asigurare a calităţii în educaţie, promovat de Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Preuniversitar (ARACIP) şi Ministerul Educaţiei (ME), are ca funcţie principală orientarea dezvoltării unităţii şcolare în direcţia creşterii calităţii educaţiei oferită membrilor comunităţii şi comunităţii în ansamblul ei, evaluarea calităţii fiind parte integrantă a ciclului de proiectare a dezvoltării instituţionale.

Un PDI împreună cu planurile operaţionale asociate determină schimbări în şcoală şi comunitate. În acest context, asigurarea şi îmbunătăţirea calităţii în educaţie depind în mod hotărâtor de un alt proces desfăşurat la nivelul unităţii şcolare, anume cel de dezvoltare instituţională.

Acest proces se realizează la nivelul tuturor elementelor PDI: misiune, viziune, diagnoză, ţinte şi abordări strategice, planuri operaţionale, acţiuni şi procese efective.

Creşterea calităţii educaţiei trebuie să devină, în mod explicit, baza întregului proces de proiectare/planificare realizat la nivelul unităţii şcolare iar, ciclul dezvoltării unităţii şcolare trebuie considerat ca un ciclu al calităţii.

Ceea ce am prezentat trebuie interpretat şi adaptat în funcţie de condiţiile specifice în care funcţionează unitatea şcolară:

-    nivelul de învăţământ (preşcolar, primar, gimnazial etc.) şi tipul de unitate şcolară (de exemplu liceu teoretic, tehnologic, vocaţional) – care determină specificul grupului / grupurilor ţintă de beneficiari direcţi;

-    trăsăturile specifice ale comunităţii locale (urbană / rurală, mediu defavorizat, existenţa minorităţilor naţionale sau de alt tip etc.) – care determină trăsăturile distinctive ale beneficiarilor indirecţi ai serviciilor educaţionale.

Planificarea dezvoltării şcolare este procesul prin care se acordă această responsabilitate profesorilor şi care – în mod esenţial – le dă autoritatea şi le permite să acţioneze.

PDI se realizează pe baza experienţei de „autoevaluare/ auto-îmbunătăţire” pe care şcolile au acumulat-o în timp. Cu toate acestea, într-un sistem de asigurare a calităţii, PDI depăşeşte procesul de autoevaluare şcolară. Dificultăţile care pot apărea în procesul de schimbare a structurii, culturii şi perspectivelor şcolii – componentă necesară pentru planificarea cu succes a dezvoltării şcolare – sunt greu de estimat.

În primul rând este semnificativ numărul şcolilor care necesită sprijin pentru a realiza PDI şi pentru a găsi procesele propriu-zise de planificare, de implementare şi de monitorizare. Astfel de cunoştinţe şi capacităţi nu se regăsesc într-o şcoală tradiţională şi este puţin probabilă o schimbare rapidă a culturii organizaţionale dominante, care să faciliteze acest progres fără sprijin practic şi procedural din partea agenţiilor competente.

În al doilea rând, procesele de autoevaluare şcolară sunt ghidate de instrumente furnizate la nivel naţional şi de informaţiile obţinute din surse externe şcolii.

În al treilea rând, autoevaluarea trebuie să fie un proces dinamic, în care dezvoltarea se întrepătrunde cu preocuparea pentru calitate şi care este considerat de interes şi în responsabilitatea tuturor.

Acesta este principiul-cheie al unui sistem eficient de asigurarea calităţii, proiectat pentru a garanta că, la nivelul sistemului de educaţie, procesul de auto îmbunătăţire nu se adresează numai unei elite minoritare, ci fiecărei şcoli şi fiecărui factor interesat.

În cele din urmă, PDI reprezintă un indiciu relevant pentru autorităţile educaţionale în ceea ce priveşte problemele şi priorităţile. Dacă se doreşte atingerea obiectivelor naţionale de dezvoltare a educaţiei şi de îmbunătăţire a calităţii, prin urmărirea îndeaproape (fără interferare) a PDI, sistemul naţional poate aloca resurse pentru problemele astfel relevate.

În schimb, aceasta va încuraja şcolile să implementeze propriile procese de dezvoltare şi de schimbare.

PDI constituie, în multe feluri, „inima care bate” într-un sistem naţional eficient de asigurarea calităţii.

În contextul unui sistem de asigurarea calităţii şi al principalelor trei arii ale sale – claritatea definiţiei calităţii educaţiei, responsabilităţile acordate principalilor actori (şcolile şi profesorii) şi asumarea răspunderii, solicitată de performanţe – PDI este mecanismul actual de îmbunătăţire a calităţii la nivelul şcolii, ceea ce reprezintă scopul sistemului de învăţământ.

Etapele realizării PDI

Reuşita PDI este direct proporţională cu respectarea etapelor sale.

1.      Diagnoză / cognoză / prognoză, în scopul identificării şi stabilirii problemei centrale a proiectului (identificarea nevoilor de bază, a disfuncţiilor, dar şi a aspectelor pozitive pe care se poate baza proiectul).

2.      Definirea obiectivelor care vor fi corelate / armonizate cu finalităţile generale ale educaţiei, cu politica educaţională la nivel naţional şi local, cu obiectivele reformei educaţionale şi cu interesele elevilor şi ale părinţilor, avându-se mereu în vedere posibilităţile reale de finalizare a asigurării calităţii acestora.

3.      Stabilirea strategiei de acţiune care presupune următorii paşi: stabilirea resurselor, a mijloacelor de realizare a proiectului, a responsabilităţilor privind gestionarea acestuia şi a echipelor de realizare a acţiunilor prezumate.

4.      Realizarea unui studiu de fezabilitate prin care vor fi identificate aspectele referitoare la condiţiile de reuşită, impactul şi rezultatele scontate.

După parcurgerea celor patru paşi oricare dintre zonele susceptibile de îmbunătăţiri se pot constitui în ţinte strategice pentru dezvoltarea ulterioară a şcolii, proces care cuprinde toate componentele PDI: viziune, misiune, scopul, ţinte strategice, obiective, planuri operaţionale, acţiuni şi procese efective.

Cercul calității

W. Edwards Deming este considerat „părintele” mişcării moderne în domeniul calităţii. El a introdus noţiunea de „ciclu de proiectare al produsului” diferit de managementul procesului, cunoscut mai târziu sub denumirea de ciclu de tip PDCA (proiectează – realizează – verifică – acţionează).

 

                                                                                                                                                           

Conform lui Deming, ideea ciclurilor de calitate este una foarte atrăgătoare, însă acestea pot avea succes doar dacă managementul va pune în aplicare recomandările acestuia. Când managementul nu este interesat, ciclul pur şi simplu se dezintegrează.

Succesul este garantat doar dacă:

-          cercurile sunt parte a întregului sistem de perfecţionare organizaţională, în care managementul este implicat;

-          cercul este susţinut de celelalte cercuri de calitate din cadrul unităţii şcolare;

-          actorii actului educaţional contribuie efectiv;

-          cercurile fac parte dintr-un plan de perfecţionare continuă pe termen lung;

-          cercurile sunt puternic orientate către beneficiarii direcţi (clienţi).

Ciclul PDCA a fost creat pentru a fi folosit ca un model dinamic. Completarea uneia dintre etapele ciclului duce automat la începerea următoarei etape. Urmând principiul Îmbunătățirii continue a calității, procesul poate fi oricând reanalizat, iar un nou “test” de schimbare poate începe.

Prima etapă:

1.        „Plan” (Planificarea) reprezintă etapa de stabilire a obiectivelor şi a modului prin

care le putem atinge.

Cu cât obiectivele stabilite sunt definite SMART (n.r. inteligent) cu atât distanţa dintre planificare şi reuşită se micşorează.

Prin SMART înţelegem ca aceste obiective să îndeplinească următoarele condiţii:

Specifice: să se refere la activitatea pentru care obiectivele se constituie ca ţinte;

Măsurabile: să existe posibilitatea măsurării realizării lor prin indicatori şi instrumente de evaluare cantitativă şi calitativă;

Accesibile: să poată fi atinse cu resursele avute la dispoziţie (inclusiv resursa „timp”);

Relevante: să aibă semnificaţie pentru domeniul la care se referă obiectivul – inclusiv politicile, strategiile,contextul în care funcţionează organizaţia; încadrate într-o perioadă clară de timp;

Timp: să facă referire la un anumit interval de timp, bine precizat (pentru activităţile necesare atingerii obiectivului), cu atât distanţa dintre planificare şi reuşită este mai mică