„Dacă păstrezi copilăria mereu cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată!”

Tom Stoppard

           

            Guvernul României adoptă hotărârea privind Strategia naţională pentru protecţia şi promovarea drepturilor copilului pentru perioada 2014-2020

            Elaborarea Strategiei naţionale pentru protecţia şi promovarea drepturilor copilului 2014-2020 are loc într-un moment de reconfigurare a tuturor politicilor publice, din toate sectoarele, în contextul pregătirii noii perioade de programare a Fondurilor Europene Structurale şi de Investiţii, dar şi a respectării cu prioritate a obiectivelor incluse în Programul de Guvernare 2013-2016 şi a ţintelor stabilite şi asumate prin Strategia Europa 2020.

 

            Strategia îşi propune asigurarea unui cadru efectiv de implementare a principalelor priorităţi în domeniul politicilor pentru copii ale Programului de Guvernare, concepute astfel încât "să permită condiţii de dezvoltare şi formare a copiilor de la naştere şi până la majorat.

            Drepturile omului şi drepturile copilului se referă la acele aspecte de care avem nevoie pentru a trăi în siguranţă, a fi sănătoşi şi a ajunge la potenţialul nostru maxim de dezvoltare. Drepturile nu sunt dorinţe sau ceea ce vrem, ci rolul lor este să ne asigurăm că ne tratăm unii pe alţii corect şi adecvat.

            De ce au nevoie copiii de drepturi speciale?

            Copiii au nevoie de drepturi speciale deoarece trebuie să li se asigure o protecţie aparte, de care adulţii nu au nevoie. Copiii depind de oamenii din jurul lor, pe parcursul copilăriei. În această perioadă, au nevoie de protecţie specială, care să-i ajute să se dezvolte şi să devină adulţi independenţi. Trebuie, totodată, ca la rândul lor să respecte drepturile celor mai vulnerabili decât ei.

            Drepturile tale sunt cuprinse într-un act internaţional care senumeşte Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului. Aproape toate ţările din lume au semnat acest act important.

            Iată unele principii care stau la baza Convenţiei şi care arată legătura dintre drepturi:

            Drepturile se asigură TUTUROR copiilor. Aşadar, de aceste drepturi trebuie să se bucure toţii copiii, de toate rasele, indiferent de limba vorbită, de naţionalitatea lor, de cultura sau religia din care fac parte. Nu contează dacă au sau nu o dizabilitate, ce opinii au sau exprimă, din ce familie fac parte, sau unde locuiesc. Nu contează nici dacă sunt băieţi sau fete, ori dacă sunt bogaţi sau săraci. Toţi copiii au drepturi!

            Copiii au dreptul să spună ce gândesc, inclusiv despre ce ar trebui să se întâmple în privinţa lor. Copiii au dreptul ca opiniile lor să fie luate în considerare.

            Părinţii sunt responsabili pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului, conform Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Aceştia trebuie să-şi exercite drepturile şi să-şi îndeplinească obligaţiile faţă de copil în timp ce ţin seama de interesul superior al acestuia.

            Statul are un rol complementar, astfel că acesta "asigură  protecţia copilului şi garantează respectarea tuturor drepturilor sale prin activitatea specifică realizată de instituţiile statului şi de autorităţile publice cu atribuţii în acest domeniu", conform legii menţionate.

            Drepturile copilului, aşa cum sunt ele prevazute în legislatie, sunt, în principal, următoarele: 1. Dreptul la identitate, 2. Dreptul de a menţine relaţii cu părinţii şi rudele, 3. Dreptul de a menţine relaţii cu parinţii, în caz de separare, 4. Dreptul la imagine, 5. Dreptul la libertate de exprimare 6. Dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie, 7. Dreptul la respectarea personalităţii şi individualităţii, 8. Dreptul de a creşte alături de părinţi, 9. Dreptul la sănătate şi bunăstare, 10. Dreptul la educaţie

            În România autorităţile publice, organismele private autorizate, precum şi persoanele fizice şi persoanele juridice responsabile de protecţia copilului sunt obligate să respecte şi să garanteze drepturile copilului stabilite prin Constituţie şi lege, în concordanţă cu prevederile Convenţiei Organizaţiei Natiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificata prin Legea nr.18/1990, republicată, şi ale celorlalte acte internaţionale în materie, la care România este parte.

Copiii au dreptul la o educaţie de calitate care să îţi asigure şanse egale de reuşită în viaţă şi care să contribuie la dezvoltarea personalităţii. Elevii au dreptul la învăţământ primar obligatoriu şi gratuit, la asigurarea accesului la liceu şi facultate, la servicii de informare şi orientare şcolară şi profesională.

            Elevii au dreptul la o viaţă activă, să participi la proiecte şi diferite activităţi împreună cu colegii şi prietenii tăi, în şcoală şi în afara ei, chiar dacă ai anumite probleme de sănătate fizică sau mintală.

            Până în clasa a 10-a inclusiv şcoala este obligatorie şi gratuită.

Elevii au dreptul, împreună cu părinţii sau alţi adulţi care îi cresc, să-şi aleagă şcoala şi profilul clasei.

            Dacă o fată  a rămas însărcinată, are în continuare dreptul la educaţie şi nu poate fi exmatriculată din acest motiv; are dreptul să întrerupă şcoala, pe motive medicale pentru ca apoi să-şi reia cursurile.

            Educaţia pe care o primeşte orice elev trebuie să fie în spiritul respectului faţă de părinţi, faţă de limbă, identitatea şi valorile culturale personale, faţă de valorile naţionale ale ţării în care locuieşte, precum şi faţă de culturi şi civilizaţii diferite.

            Educaţia pe care o primeşte orice tânăr trebuie să dezvolte capacităţile fizice, mentale, talentele şi personalitatea.

            Disciplina şcolară trebuie aplicată luând în calcul toate drepturile copilului şi demnitatea umană. Adulţii din jurul lor (părinţi, învăţători, profesori, medici, asistenţi sociali) trebuie să-i încurajeze să meargă cu regularitate la şcoală, să nu lipsească sau să abandoneze şcoala.

            Şcoala trebuie să te pregătească pentru viaţa de adult, să -şi poată forma opinii proprii şi să le exprime, să protejeze mediul înconjurător, să respecte cultura ţării proprii şi a altor ţări.

            De asemenea, şcoala trebuie să teajute, să te orienteze ca să-ţi alegi o profesie care ar corespunde intereselor, abilităţilor şi dorinţelor tale.

            Dreptul la timp liber

            Ai dreptul la timp liber, odihnă, vacanţă, joacă. Elevii trebuie să fie implicaţi în diverse activităţi în funcţie de vârsta şi interesele perrsonale: sport, muzică, pictură, jocuri cu prietenii sau la calculator şi altele.

            Aceste activităţi ar trebui să ajute tinerii să-şi dezvolte talentele şi aptitudinile, să realizeze relaxarea, să dea energie pentru şcoală şi alte activităţi la care participă. Să ajute tinerii să comunice şi să îşi îmbunătăţească relaţiile cu cei din jurul său.

Dreptul de a creşte alături de părinţi sau dreptul copilului la ocrotire în mediul familial. Protecţia şi ocrotirea drepturilor copilului în mediul familial sau alternativ se realizează în România prin intermediul unor instituţii specializate, dar şi prin intermediul unor politici sociale bine conturate. Statele semnatare ale convenţiei cu privire la drepturile copilului stabilesc să depună toate eforturile necesare pentru ca, copilul să rămână şi să crească în mediul originar, încredinţând astfel creşterea şi educarea copiilor în mod primordial părinţilor. Este evidenţiată astfel încă o dată funcţia şi rolul deosebit de important al familiei. În situaţiile în care părinţii nu pot asigura acele condiţii necesare pentru dezvoltarea armonioasă a copilului, din motive obiective sau din culpă, aplicarea măsurilor în vederea ocrotirii drepturilor copilului revine statului. Aceste măsuri pot avea un caracter temporar sau un caracter permanent, determinat de natura imposibilităţii părinţilor de a asigura copiilor cadrul necesar ocrotirii drepturilor lor.

Art.18 din Convenţia cu privire la drepturile copilului prevede ca: `…răspunderea pentru creşterea copilului şi asigurarea dezvoltării sale revine în primul rând părinţilor sau, după caz, reprezentanţilor săi legali. Aceştia trebuie să se conducă în primul rând după interesul superior al copilului“.

            În ţara noastră, dreptul copilului la ocrotire în mediul familial este reglementat atât prin dispoziţiile legii fundamentale, cât şi prin Legea nr. 272/2004, care stabileşte dreptul copilului de a creşte alături de părinţii săi, precum şi dispoziţiile Codului familiei (Titlul III, Capitolul I, Secţiunea I).

            Legea nr.272/2004 şi dispoziţiile Codului familiei prevăd obligaţia ambilor părinţi de a asigura copilului, de o manieră corespunzătoare capacităţilor în continuă dezvoltare ale copilului, orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor copilului reglementate în mod expres prin lege. Rezultă din dispoziţiile legale amintite că ocrotirea copilului se realizează în principal prin intermediul instituţiei ocrotirii părinteşti.

Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, ocrotirea părintească are drept scop creşterea, educarea şi pregătirea pentru viaţă a copilului minor, dar şi un scop social, şi anume acela de creştere şi educare a copilului minor în conformitate cu normele morale şi cu regulile de convieţuire socială.

            Protecţia drepturilor copilului reprezintă o prioritate naţională, fapt pentru care statul, prin intermediul unor servicii specializate, va lua măsurile necesare pentru depistarea precoce a situaţiilor de risc care pot determina separarea copiilor de părinţii săi, precum şi pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale părinţilor şi a violenţei în familie.

            Orice separare a copilului de părinţii săi, precum şi orice limitare a exerciţiului drepturilor părinteşti trebuie să fie precedate de acordarea sistematică a serviciilor şi prestaţiilor prevăzute de lege: informarea părinţilor, consilierea, terapia, medierea acestora, în baza unui plan de servicii aprobat prin dispoziţia primarului.

            Îngrijirea sau protecţia alternativă intervine în situaţia în care copilul este temporar sau definitiv lipsit de protecţia părinţilor săi sau în situaţia în care în vederea protejării intereselor acestuia, nu poate fi lăsat în grija părinţilor săi. Această protecţie include măsuri ca: instituirea tutelei, plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă (ca măsuri speciale de protecţie a copilului) şi adopţia.

             Protecţia copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părintească

Protecţia specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestaţiilor şi serviciilor destinate îngrijirii şi dezvoltării copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora. Copilul beneficiază de protecţie speciala până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, dar şi după împlinirea majoratului dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ de zi, însă fără depăşirea vârstei de 26 de ani.

            Tânărul care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu şi care a beneficiat de o măsură de protecţie specială, dar care nu îşi continuă studiile şi nu are posibilitatea revenirii în propria familie, beneficiază la cerere, pe o perioada de 2 ani, de protecţie specială, în scopul facilitării integrării sale sociale. Aceste măsuri se stabilesc şi se aplică în baza planului individualizat de protecţie.

            De măsurile speciale de protecţie specială instituite de Legea nr. 272/2004 beneficiază:

  1. a) copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi din punct de vedere juridic morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi instituită tutela;
  2. b) copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor din motive neimputabile acestora;
  3. c) copilul abuzat sau neglijat;
  4. d) copilul găsit sau copilul abandonat de către mama în unităţi sanitare;
  5. e) copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal.

            Măsurile de protecţie specială a copilului sunt: plasamentul;  plasamentul în regim de urgenţă;  supravegherea specializată.

            Plasamentul copilului reprezintă o măsură specială cu caracter temporar, care poate fi dispusă la: o persoana sau familie, un asistent maternal, un serviciu de tip rezidenţial.

            Persoana sau familia care primeşte în plasament un copil trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege pentru a dobândi această calitate.

Plasamentul copilului în regim de urgenţă reprezintă o măsură care se ia  atunci când părinţii nu îşi îndeplinesc în mod corespunzător îndatoririle părinteşti, copilul fiind neglijat, astfel ca dezvoltarea sau integritatea morală a acestuia este periclitată în familie sau în cazul în care copilul este lipsit de supraveghere sau este părăsit de părinţi. De asemenea, această măsură se aplică şi în situaţia copilului abuzat, găsit sau abandonat de părinţi în maternitate.

            Este o măsură temporară care durează până la încredinţarea minorului sau până la identificarea părinţilor. Pe durata plasamentului se suspendă drepturile părinteşti. Măsura se ia de către instanţa de judecată.

            Supravegherea specializată se aplică în cazul copilului care a săvârşit o faptă penală şi care nu răspunde penal. Dacă există acordul părinţilor sau a reprezentantului legal, măsura se dispune de către comisia pentru protecţia copilului sau, în lipsa acestuia, de către instanţa judecătorească.

            Acest ultim drept descris aici - dreptul de a creşte alături de părinţi sau dreptul copilului la ocrotire în mediul familial – nu îndrăznesc să-l abordăm în contextul migraţiei părinţilor la lucru. 

“De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară”.

                                                                                                         Antoine de Saint-Exupery