Copiii din întreaga lume trebuie să se bucure de aceleaşi drepturi, consideră UNICEF. „Copiii nu sunt adulţi. Ei nu pot face toate lucrurile de care sunt capabili adulţii. Ca urmare, ei au nevoie de protecţie specială. Copiii au nevoie de un mediu special care să-i protejeze, un mediu care trebuie garantat de adulţi. De aceea este necesar să formulăm clar drepturile copiilor pe care, mai apoi trebuie să le impunem."

               (Helga Kuhn, purtătoarea de cuvânt a organizaţiei pentru copii, UNICEF)

Problematica drepturilor copilului şi ale tânărului s-a aflat, în permanenţă, în atenţia organismelor internaţionale, încă de la adoptarea, la 10 decembrie 1948 a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Diferite calitativ de cele ale adulţilor, drepturile copilului fac obiectul a numeroase documente, cu sau fără forţă juridică, cu caracter universal sau regional, ce enunţă principiile, standardele şi normele ce trebuiesc respectate de către state în raporturile cu cei mai tineri cetăţeni.

În primul paragraf din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, emisă în 1948 se poate citi: „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi". Cele 54 de articole ale Convenţiei reunesc drepturile cetăţeneşti, culturale, economice şi sociale ale copiilor într-un singur Tratat. Prin adoptarea documentului de către Adunarea Generală a ONU în 1989, copiii au primit pentru prima dată în istorie dreptul garantat de viaţă, dezvoltare şi protecţie. Dintre toate Tratatele internaţionale semnate de Adunarea Generală a ONU, de la înfiinţarea Naţiunilor Unite şi până astăzi, Convenţia privind Drepturile Copiilor este cea mai importantă - cel puţin pe hârtie.

 Convenţia privind Drepturile Copilului încorporează, mai mult decât oricare alt document, întreg spectrul drepturilor omului – civile, politice, economice, sociale, culturale şi prevede o dezvoltare completă a potenţialului copilului într-o atmosferă de libertate, demnitate şi justiţie.

 Printre cele mai importante drepturi stipulate de  Convenţie se numără:

1. Dreptul la egalitate fără deosebire sau discriminare de rasă, de religie, de origine sau sex.
2. Dreptul la ocrotire socială care îi permite dezvoltarea sănătoasă şi normală pe plan fizic, intelectual, moral, spiritual şi social
3. Dreptul la un nume şi la o naţionalitate
4. Dreptul la o alimentaţie sănătoasă, la o locuinţă şi la îngrijire medicală
5. Dreptul la îngrijire specială în caz de invaliditate
6. Dreptul la dragoste, înţelegere, protecţie
7. Dreptul la o educaţie gratuită, la activităţi recreative şi de timp liber
8. Dreptul la securitate imediată în caz de catastrofe
9. Dreptul la protecţie împotriva oricărei forme de neglijenţă, cruzime şi exploatare
10. Dreptul la protecţie şi dreptul la o educaţie în spiritul prieteniei între popoare, al păcii, al fraternităţii.

În România autorităţile publice, organismele private autorizate, precum şi persoanele fizice şi persoanele juridice responsabile de protecţia copilului sunt obligate să respecte şi să garanteze drepturile copilului stabilite prin Constituţie şi Lege, în concordanţă cu prevederile Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr.18/1990, republicată, şi ale celorlalte acte internaţionale în materie, la care Romania este parte.

Drepturile copilului, aşa cum sunt ele stipulate în legislaţia românească, pot fi grupate în trei mari grupe, în funcţie de rolul lor: drepturi de protecţie, drepturi de dezvoltare şi drepturi de participare.

1. Drepturile de protecţie se referă la legislaţia care protejează copiii împotriva unor situaţii de risc (ex. transferul ilegal în străinătate, violenţa, abuz sau neglijare din partea părinţilor sau a îngrijitorilor săi, abuz sexual sau de altă natură, implicarea în traficul de substanţe ilicite şi traficul de copii). Protecţia legislativă se aplică şi în cazul copiilor aflaţi în situaţii vulnerabile: copii refugiaţi, copii cu dezabilităţi, copii aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi copii aflaţi în zone de conflict armat. Copiii au dreptul să îşi cunoască părinţii, să fie îngrijiţi de ei. Copiii nu pot fi separaţi de aceştia în mod abuziv. Justiţia protejează şi relaţiile copilului cu familia.
2. Drepturile de dezvoltare se referă la acea legislaţie care le permite copiilor să îşi dezvolte personalitatea, talentele, abilităţile mentale şi fizice. Copiii au drepturi de dezvoltare intelectuală, precum dreptul la educaţie, dreptul la îngrijiri medicale, dreptul la asistenţă socială şi dreptul la joacă. Părinţii, sunt responsabili pentru asigurarea dezvoltării normale a copilului.  Statul trebuie să ajute părinţii în această sarcină prin furnizarea unor facilităţi precum şcoli, spitale şi alte instituţii similare.

3. Drepturile de participare le acordă posibilitatea copiilor să aibă un cuvânt de spus în ceea ce priveşte vieţile lor. Ei pot astfel să îşi exprime părerile, să discute problemele pe care le consideră importante, să caute şi să primească informaţii relevante pentru ei. In unele cazuri, legislaţia românească permite în mod explicit copiilor să aibă un cuvânt de spus după o anumită vârstă (de exemplu, copiii pot să-şi aleagă propria religie la vârsta de 16 ani). În conformitate cu legislaţia românească, copilul în vârstă de peste 10 ani trebuie să fie consultat în toate procedurile juridice şi administrative care îl privesc. Cu cât copilul avansează în vârstă, cu atât mai multe drepturi participative va avea.

În noul curriculum pentru învăţământ se pune accentul pe educaţia timpurie centrată pe copil, pe tratarea individuală a fiecărui copil, dezvoltarea imaginii de sine, a respectului de sine, a respectului pentru familie, pentru ceilalţi, dezvoltarea simţului de apartenenţă la o familie, la un stat cu drepturi şi obligaţii în funcţie de vârstă, de caracteristici individuale şi specifice. Planificarea şi organizarea activităţilor din grădiniţă trebuie să pună accent pe toate aceste cerinţe educative individuale ale fiecărui copil în parte asigurându-i drepturile, dar şi făcându-i cunoscute obligaţiile, responsabilităţile, ce îi revin în raport cu el şi cu ceilalţi.

Având în vedere că toţi adulţii din jurul copilului, educatorii, părinţii, tutorii, au mari responsabilităţi faţă de acesta, am dezvoltat un program de activităţi cu părinţii copiilor în care am dorit să atingem toate aspectele cu privire la drepturile copilului şi drepturile omului prin diverse activităţi, lectorate, cursuri cu părinţi, precum şi prin prezentarea unor cazuri concrete a repercusiunilor nerespectării legilor cu referire la drepturile copilului. Deoarece în școala noastră, la orice vârsă copilul poate fi vulnerabil totul se bazează pe material intuitiv, am personalizat şi afişat legile copilului la vedere, pentru a le conştientiza, reaminti şi respecta.

Copiii au drepturi oriunde s-ar afla - acasă la părinții naturali, în familii substitutive, în instituții de îngrijire sau la scoală. Părinții și familiile, grupurile profesionale care lucrează cu copiii, dar și orice cetățean responsabil ar trebui să știe de existenta acestor drepturi. Polițiștii și judecătorii sunt cei care au sarcina să aplice legea, dar toată lumea (în special cine lucrează cu copiii) are obligația să raporteze cazuri de abuz sau neglijență îndreptate asupra copiilor. Autoritățile publice locale și centrale au obligația de a garanta și promova drepturile copilului.

Drepturile copilului trebuie ştiute şi respectate de toata lumea, după cum spunea şi Charles Dickens:

„În micile universuri în care copiii îşi duc existenţa ...nimic nu este resimţit mai acut decât nedreptatea".