Relația şcoală – familie – comunitate este abordată în literatura de specialitate ca legătura prin intermediul căreia profesorii acţionează împreună cu familia şi cu alţi membri ai comunităţii pentru susţinerea copiilor/elevilor în a avea succes/performanța şcolară.
Interacțiunea intre acesti trei factori presupune colaborarea între personalul şcolii (profesori, diriginti, directori, consilieri etc.), familiile elevilor, membri ai comunităţii, organizaţii (de exemplu: companii, biserică, biblioteci, servicii sociale etc.) pentru a implementa programe şi activităţi în beneficiul direct al elevilor.
La baza acestei relatii sta teoria sferelor de influenţă intersectate (eng. „overlapping spheres of influence”), care afirmă că elevii învaţă mai bine atunci când părinţii, educatorii şi alţi membri ai comunităţii au scopuri şi responsabilităţi comune legate de învăţare, iar elevii lucrează împreună cu aceştia si nu în mod izolat (Epstein, 1987, 2001).
Specialiştii în educație consideră că, începând cu anii 2000, creşterea nivelului implicării părinţilor a devenit unul dintre criteriile pentru reformele şcolare din întreaga lume (Cankar şi colegii, 2009).
Realizarea acestui parteneriat este mai dificilă atunci când vorbim de comunităţile dezavantajate, deoarece părinţii cu venituri mici participă mai puţin la activităţi în şcoli decât cei cu venituri mai mari (Van Velsor, Orozco 2007). Pentru aceştia, şcoala ar trebui să dezvolte o nouă abordare, care să aibă în vedere nevoile concrete ale copiilor lor şi barierele pe care le întâmpină acesti parinti pentru o implicare mai mare în viaţa şcolii.
Se considera ca parteneriatele pot fi construite numai dacă iniţiativa vine din partea şcolii. Părinţii sunt, în general interesaţi, dar adoptă frecvent o atitudine pasivă, aşteptând un semnal, o invitaţie din partea şcolii.
Un rol important revine consilierului şcolar, care poate oferi modele de rol cadrelor didactice sau poate derula cursuri de formare pe această tematică.
Departamentul Consiliere şi management educaţional din cadrul Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei Bucureşti a realizat o cercetare de 3 ani (2013-2015) pe tema acestui parteneriat cu accent pe colaborarea şcoală-familie.
Prima parte a cercetării (2013) a constat în realizarea unei sinteze teoretice la nivel internaţional pentru a identifica abordări teoretice, metodologii şi bune practici cu privire la implementarea parteneriatului soala-familie-comunitate şi a contura posibile modalităţi de adaptare şi intervenţie în context românesc. Această primă etapă s-a concretizat în publicaţia „Parteneriatul Şcoală-Familie-Comunitate” (Ţibu & Goia coord., 2014).
Cea de-a doua parte (2014-2015) a fost dedicată designului şi implementării unei cercetări cantitativ-calitative care a avut în centrul său derularea unui program de formare pe tema comunicării profesori-părinţi din şcoli dezavantajate. Această parte a cercetării face obiectul prezentei publicaţii.
Alegerea de a implementa în cea de-a doua parte a cercetării un program de formare, destinat cadrelor didactice pe tema comunicării profesori-părinţi a avut la bază atât argumente teoretice, cât şi practice.
Astfel, concluziile studiilor incluse în sinteza teoretică (Ţibu & Goia coord., 2014) au arătat că pentru a putea creşte participarea părinţilor în educaţia copiilor lor, profesorii ar trebui să fie echipaţi cu câteva abilităţi de bază, posibil noi, de comunicare şi cooperare.
Shartrand, Weiss, Kreider & Lopez (1997) subliniază că pregătirea profesorilor pentru a îndeplini acest obiectiv nu este suficientă, autorii considerând că profesorii au nevoie de noi cunoştinţe şi abilităţi pentru a interacţiona mai eficient cu părinţii, fiind propus un cadru cu 7 arii, una dintre acestea fiind comunicarea bi-direcţională acasă-şcoală.
Driessen, Smit, Sleegers (2005) arată că implicarea părinţilor la şcoală depinde în primul rând de măsura în care profesorii invită părinţii la o astfel de implicare, iar profesorii au nevoie să înveţe cum să lanseze aceste oferte de colaborare şi cum să comunice eficient pentru a construi relaţii de încredere cu părinţii, aspecte care depăşesc tehnicile specifice de comunicare didactică la clasă.
Pe de altă parte, experienţele practice de lucru cu cadrele didactice şi părinţii în scopul prevenirii absenteismului şi abandonului şcolar în şcoli din comunităţi dezavantajate ofera informaţii privind modalităţile concrete în care se realizează comunicarea şcoală-familie în aceste medii.
Observaţiile directe arătă că profesorii interacţionează cu părinţii cu precădere în cadrul şedinţelor, tema principală a discuţiilor fiind notele slabe sau comportamentele indezirabile ale copiilor.
Părinţii şi cadrele didactice nu reuşesc să depăşească limita colaborării formale, lipsa sau insuficienta dezvoltare a abilităţilor de comunicare reprezentând o barieră importantă în calea construirii unor parteneriate şcoală-familie.
Este esential sa se dezvolte urmatoarele competenţe şi abilităţi la profesori:
· comunicare şi ascultare activă;
· sprijin şi empatie;
· creativitate;
· simtul umorului;
· consiliere şi îndrumare în echilibrarea rolurilor din viaţă;
· identificarea dificultăţilor;
· luarea deciziilor;
· capacitatea de initiative;
· identificarea soluţiilor şi a alternativelor;
· toleranta la nou, la situatii de tip urgenta;
· gestionarea adecvata a stresului;
· abilitatea de a identifica anumite probleme si de a face recomandări către specialişti.
S-a constatat din practica didactica o influenţă a vechimii în învăţământ asupra receptării cursurilor de formare, profesorii tineri fiind mai deschişi în a-şi modifica cunoştinţele şi atitudinile în comparaţie cu cei cu vechime mai mare.
Se mai observa, tot in practica, o relaţie inversă între autoevaluarea profesionala a profesorilor şi evaluarea pe care aceştia o fac parintilor (cu cât profesorii s-au autoevaluat mai bine, cu atât i-au evaluat mai nefavorabil pe părinţii elevilor lor).
Importante sunt si cunoştinţele de specialitate pe care profesorii le comunica elevilor, parintilor lor, mai ales maniera in care acestea sunt communicate, legandu-le de importanta lor in viata reala, influentand astfel evoluţia copiilor.
Comunicarea parintilor cu profesorii este marcată adesea insa, de o serie de problem/blocaje:
· fluctuaţia personalului didactic,
· atitudinea de superioritate a parintilor,
· lipsa de cooperare a managementului scolii;
· inexistenta unui consilier scolar;
· plecarea parintilor la munca in strainatate;
· nivelul intelectual si cultural al parintilor;
· cazuri de violenţă în comunitate (chiar fizica adesea),
· slab control asupra cazurilor de elevi cu probleme de învăţare şi disciplină.
Cert este faptul ca scoala este, alaturi de familie si de comunitate un pilon esential in dezvoltarea copiilor/elevilor pentru viata, atat in plan personal, cat si profesional.