Dintre toate aspectele implicate în educaţia comportamentală, tipurile de întăritori de reacţie şi utilizarea lor reprezintă aspectul cel mai important. Înainte de începerea intervenției, identificaţi cât mai mulţi întăritori de reacţie cu putinţă. Asiguraţi-vă că vă sunt disponibili şi la îndemână, dar, în acelaşi timp, în afara câmpului de acţiune al elevului. Pentru a preveni apariţia senzaţiei de saţietate, asiguraţi-vă că toate stimulentele alimentare sunt oferite în doze mici. De exemplu, stimulaţi-vă elevul folosind crutoane de mărimea unui cubuleţ de zahăr, sau un fulg de cereale, cum ar fi Frosten Flakes, la o recompensare. Cu toate că mâncarea se ştie a fi un stimulent puternic, unii elevi sunt prea deprimaţi pe parcursul primelor ore de tratament pentru a putea ingera hrana solidă. Totuşi, aceiaşi elevi pot accepta mici înghiţituri din băutura lor favorită. La fel ca în cazul alimentelor solide, nu vor fi oferite elevului decât cantităţi mici din acel lichid. Poate veţi dori să aveţi gata pregătite paharele conţinând doze mici din acel lichid. Mai târziu, pe măsură ce vă veţi câştiga încrederea, îi veţi putea oferi posibilitatea de a sorbi câte puţin dîntr-un pahar plin.

Nu oferiţi elevului un mic dejun sau un prânz săţios înaintea orelor de predare. O persoană sătulă nu mai poate privi mâncarea ca un stimulent. Atunci când este posibil, folosiţi mâncare sănătoasă, evitând bomboanele, şi dulciurile în general, exceptând anumite recompense speciale. Alegeţi stimulente alimentare care pot fi consumate rapid; evitaţi-le pe cele ce necesită o îndelungată masticaţie, deoarece măresc intervalul dintre sesiunile de învăţare. În general, consumarea stimulentelor nu trebuie să dureze mai mult de zece secunde; de cele mai multe ori, un interval de 3-5 secunde reprezintă o limită de timp perfectă. Cu cât sunt oferite mai multe stimulente, cu atât mai multe oportunităţi de învăţare devin accesibile elevului. Unii dintre elevi pot fi recompensaţi lăsându-i să-şi îmbrăţişeze 5 secunde jucăria favorită, sau să găsească locul unei piese într-un joc de puzzle. Cei mai mulţi dintre elevi sunt recompensaţi permiţându-le să părăsească lecţia şi să fugă la părinţii lor pentru o îmbrăţişare. Mai târziu, elevul poate să accepte tandreţe şi din partea altor adulţi. Stimulentele adiţionale descrise includ şi aprecierea verbală („Ce copil bun!”), precum şi aplauze puternice din partea tuturor adulţilor prezenţi. Adesea, aplauzele reprezintă un puternic stimulent pentru elevi. Alte stimulente, cum ar fi jocuri ce implică atingeri directe, pot fi folosite abia după ce elevul a participat la câteva ore de tratament. Unor elevi le place la nebunie să fie ridicaţi în braţe şi aruncaţi în sus, alţii sunt topiti de plăcere dacă li se masează picioarele. Altora le plac uşoarele sperieturi sau surprizele. Reţineţi că elevul trebuie să atingă o stare de confort în relaţia cu dumneavoastră pentru a accepta asemenea jocuri, şi că există deosebiri imense între ceea ce fiecare elev considera a fi stimulativ. Descoperirea a noi stimulenţi, adesea idiosincratici, este ceea ce va poate face un profesor mai bun, şi ceea ce duce la menţinerea motivaţiilor de învăţare ale elevului.

Unii elevi pot să nu accepte o mâncare favorită sau un obiect drag, atunci când sunt folosite ca recompensă. Aceasta se poate întâmpla pentru că sunt prea deprimaţi, sau pentru că pot detecta că dumneavoastră doriţi ca astfel sa începeţi procesul de învăţare şi, ca o consecinţă, să le schimbaţi obiceiurile. Schimbarea unei rutine este, adesea, ultimul lucru pe care elevul vi-l va permite, pe parcursul primelor stadii ale intervenției. Ei doresc să îşi menţină controlul asupra situaţiei. Există moduri de a depăşi asemenea refuzuri, cu toate că acestea necesită o mare doză de inventivitate pentru a le descoperi.

Dacă detectaţi o recompensp eficientă şi o utilizaţi corect, veţi face primul pas pe calea procesului de învăţare al elevului. Capătaţi un control stimulativ asupra comportamentului elevului, lucru care reprezintă cel mai important semn că veţi putea ajuta la dezvoltarea acestui elev. Într-un limbaj cotidian, aţi fost capabil să selectaţi recompensele (întăritorii de reacţie), şi să le utilizaţi într-un asemenea mod încât să-l ajutati pe elev să înveţe. Înainte de atingerea unui asemenea nivel de control, nu sunteţi foarte eficient în acţiunea de ajutare a elevului. Consideraţi câştigarea controlului prin întăritorii de reacţie ca fiind o victorie majoră, independent de cât de lipsite de importanţă ar putea părea pentru un observator exterior schimbările comportamentale ale elevului.

Odată stimulentele eficiente descoperite, plasaţile în afara zonei de acces a elevului; în caz contrar, veţi duce o lupta continuă, încercând să împiedicaţi elevul să ajungă la ele, fără să depună un efort pentru a le merita. Dacă elevului i se va permite accesul la recompense, acestea îşi vor pierde eficacitatea în cadrul spaţiului educaţional. Dacă este posibil, ţineţi stimulentul în mâna dumneavoastră, astfel încât să îl puteţi oferi imediat ce elevul îndeplineşte sarcina corect. Pe măsura ce elevul face progrese în cadrul intervenției, veţi putea lăsa recompensa pe masa acestuia, la îndemâna lui, deoarece elevul va ajunge, în timp, să înveţe să facă o conexiune între răspunsul său şi stimulentul dorit, validat de recompensa verbală a dumneavoastră. La un moment dat, o verbalizare gen „Bine!”, va deveni, probabil, un stimulent secundar, sau asimilat, după ce, în repetate rânduri, s-a făcut conexiunea dintre acesta şi o recompensă alimentară.

Acţiunea de a sta pe un scaun

Avantajul principal în a începe cu o sarcină uşoară ca cea de a sta, este acela că elevul va putea să o înveţe cu succes şi uşurinţă şi va putea, astfel, să fie recompensat. Statul pe scaun este, în general, învăţat primul pentru că acţiunea de a sta este un comportament relativ simplu şi, de aceea, uşor de îndeplinit. Statul pe scaun este edificator în privinţa reacţiilor elevului (pentru că implică reacţii motrice primare) şi reprezintă un răspuns clar, uşurând astfel decizia profesorului de a oferi sau nu întăritori de reacţie. În plus, statul pe scaun este un comportament pe care elevul trebuie, oricum, să-l înveţe.

Mulţi elevi sunt capabili să înveţe să stea pe scaun ca o primă sarcină învăţată. Pentru alţi elevi, în schimb, această sarcină induce o mare agitaţie emoţională, iar rezistenţa implică un comportament isteric atât de puternic, încât interferează cu posibilitatea de a oferi recompensa.

Ţinând cont de diferenţele individuale, este bine să aveţi în minte trei, patru alternative comportamentale. Pentru a învăţa statul jos, aşezaţi două scaune (scăunele, dacă este cazul), astfel încât să se găsească faţă în faţă, la 30-60 cm distanţă între ele. Elevul va fi aşezat în picioare, cu faţa, între picioarele dumneavoastră, cu scaunul plasat exact în spate, astfel încât aşezatul (răspunsul corect), să fie uşor de îndeplinit. Aşezaţi-vă picioarele în spatele picioarelor din faţă ale scaunului elevului, pentru ca acesta să nu poată da scaunul înapoi, să se loveasca sau să fugă. Dacă se va permite elevului să fugă, va trebui să se alerge după el, ceea ce s-ar putea să se transforme într-un eveniment de întărire a reacţiei sale. Dacă se declanşează o asemenea cursă, comportamentul de a scăpa prin fugă va fi foarte mult întărit.

Instrucţiuni, Sugestii şi Stimulente pentru învăţarea acţiunii de a sta jos

Este important să exersaţi următorii paşi cu un alt adult jucand rolul elevului, Înainte de a începe tratamentul propriu-zis. După ce aţi luat loc şi aţi aşezat elevul în fata scaunului sau, orientat spre dumneavoastră, spuneţi „Stai jos”, tare şi clar. Este important să prezentaţi instrucţiunile pe scurt, concret şi într-o manieră clară. Nu arătaţi nici o ezitare şi nu folosiţi o vorbire elaborată; cuvintele „Stai jos” sunt suficiente. În cazul ideal, elevul va sta jos şi îl puteţi recompensa pentru aceasta. În cele mai multe cazuri, totuşi, elevul nu va sta jos când i se va spune s-o facă şi va trebui să-l constrângeţi.

Îl veţi constrânge să stea jos, aşezându-vă ambele mâini pe umerii acestuia, şi împingând uşor în spate, către poziţia de şedere pe scaun. Amintiţi-vă că trebuie să vă poziţionaţi picioarele în spatele picioarelor din faţă ale scaunului elevului, pentru a nu permite scaunului să se deplaseze în spate. Ar fi bine ca această sugestie să coincidă cu momentul în care daţi instrucţiunea de şedere. În funcţie de elev, vor fi necesare diferite intensităţi de sugestie. Pe când, pentru unii elevi, o simplă atingere pe umeri este suficientă pentru a se aşeza, pentru alţii este nevoie de o apăsare mai puternică, spre scaun. Imediat ce elevul se găseşte aşezat (şi înainte de a se ridica), trebuie să i se administreze toate recompensele pe care i le puteţi oferi. Atunci când oferiţi o recompensă, comportaţi-vă ca şi cum acesta a îndeplinit o sarcină foarte dificilă. Ceea ce doriţi să obţineţi este creşterea încrederii elevului, atât în dumneavoastră, cât şi în sine însuşi. Acest lucru poate fi făcut oferindu-i elevului un program bogat în recompense, o băutură, un aliment, un obiect dragi lui, sau orice altceva ce elevul va accepta şi cu care se va simţi confortabil la momentul respectiv. În plus, toţi cei prezenţi vor aplauda, vor zâmbi şi îi vor oferi o cât mai mare doza de apreciere verbală. Ulterior, ca întăritor de reacţie, profesorul ar trebui să-şi lase elevul la unul din părinţii lui, pentru o îmbrăţişare, după ce a stat jos. S-ar putea să fiţi nevoit să constrângeţi elevul să meargă la părinţii săi. Acest lucru poate fi făcut poziţionând elevul în aşa fel încât să-şi vadă mama sau tatăl care, cu braţele întinse, să spună „Vino aici”. Cu blândeţe, împingeţi copilul către părintele sau, pentru a putea fi luat în braţe. Chiar dacă elevul nu a căutat compania părinţilor săi până în acest moment, este foarte probabil să o facă de-acum încolo, odată ce devine conştient de aceasta.

Această procedură, începând cu comanda şi sfârşind cu recompensa, este o etapă. Odată ce elevul a fost stimulat lăsându-l să stea în braţele părintelui său pentru circa jumătate de minut, repetaţi întregul proces, aşezând din nou copilul lângă scaun şi începeţi a două etapă, urmând exact aceeiaşi paşi ca şi în prima; aceştia sunt, mai exact, comanda „Stai”, sugestia, şi recompensa, aşa cum s-a desfăşurat şi data trecută.

Prima data când învăţaţi un elev să stea jos la cerere, veţi putea să desfăşuraţi una, două etape pe minut. Pentru a maximiza procesul de învăţare al elevului, puteţi, totuşi, scurta, treptat, timpul de recompensă petrecut cu părintele sau, până la 10-15 secunde, astfel încât sarcina de a sta jos să fie puternic întărită. În acelaşi timp, puteţi creşte gradat timpul petrecut de elev stând pe scaun, de la 3, 4 secunde la 10 secunde sau chiar mai mult. Nici un elev nu poate primi mai multă afecţiune decât aceea ce-i este furnizată în cadrul unui program comportamental ce se desfăşoară corespunzător. Odată ce elevul începe să înţeleagă sarcina pe care i-o predaţi (lucru demonstrat de o stare de agitaţie mai mică, necesitatea constrângerilor scade, sau ambele), nu este surprinzător să observăm cum acesta priveşte către asistenţă, anticipând şi recunoscând aprobarea acesteia. Aceste întâmplări prezintă o evidenţă clara că sunteţi pe drumul cel bun. Într-un asemenea moment, nivelul propriei dumneavoastră anxietăţi se poate reduce, lăsând loc unei senzaţii de uşurare şi de fericire. Atunci când atingeţi acest punct, tratamentul devine o interacţiune reciproc recompensantă.

Odată ce un elev învaţă să stea jos, renunţând la manifestările sale isterice, vor fi introduşi în procesul de învăţare profesori alternanţi (inclusiv părinţii copilului). Acest procedeu este cunoscut sub denumirea de câştiguri ale intervenției generalizat. În mod normal, elevul îşi reîncepe manifestările isterice atunci când un al doilea profesor este introdus în proces, pentru a-l testa pe acesta. Testările continuă, din nou şi din nou, nu numai când un nou profesor este introdus, ci şi atunci când apar situaţii de învăţare noi, ca de exemplu în cazul în care sesiunile de învăţare sunt mutate din camera iniţială în alte încăperi ale casei, sau într-un spaţiu exterior (de exemplu: magazine, restaurante, şcoli). Elevul trebuie să înveţe, odată cu fiecare nou adult şi cu fiecare situaţie nou întâlnită, că nu poate scăpa prin manifestările sale isterice.

Manifestările isterice ale elevului şi comportamentul său necooperant vor scădea în timp, faţă de noi profesori şi în noile spaţii de desfășurare, consecinţele acţiunilor elevului rămân constante, iar comportamentele discordante nu mai sunt stimulate, fiind, în schimb, pe cale de dispariţie, ceea ce înseamnă că acele comportamente neadecvate nu mai primesc întăritorii de reacţie ce menţineau, iniţial, acel comportament.