- Sunteți aici:
-
Acasă
- Bază de date online cu bune practici pentru educație incluzivă de calitate
Bază de date online cu bune practici pentru educație incluzivă de calitate
DEZVOLTAREA SOCIO-EMOȚIONALĂ A ȘCOLARILOR MICI PRIN VALORIFICAREA POVEȘTILOR ȘI A POVESTIRILOR CU ROL TERAPEUTIC (2)
Dezvoltarea socială şi emoţională este unul dintre principalele fundamente ale stării de bine a copiilor, fiind una dintre premisele adaptării optime a acestora la cerinţele mediului înconjurător. Aceasta constituie fundamentul relaţiilor şi al interacţiunilor copiilor de acasă, de la şcoală şi din comunitate, influenţând semnificativ succesul acestora în viaţă şi la şcoală. Încă din primele clipe ale vieţii lor, copiii stabilesc interacţiuni cu părinţii, cu alte persoane din familie, precum şi cu alţi copii şi adulţi. Aceste interacţiuni stimulează dezvoltarea socio-emoţională a copiilor. Există, aşadar, o strânsă legătură între planul social şi cel emoţional. Ambele dimensiuni se completează reciproc şi sunt interdependente. Interacţiunile sociale reuşite conduc la dezvoltarea încrederii în sine şi a autocontrolului.
In general, competenţa socială şi emoţională se referă la abilitatea copilului de a percepe, de a înţelege, de a procesa, de a manageria şi de a exprima aspecte sociale şi emoţionale ale propriei vieţi ce se reflectă în abilităţi sociale, abilităţi interpersonale, abilităţi intrapersonale şi inteligenţă emoţională. Aceasta este fundamentală pentru adaptarea individului, iar anumite componente ale structurii sale reprezintă puternici predictori ai succesului academic. Astfel, copiii cu abilităţi sociale reduse sunt de obicei copii timizi, retraşi. Aceştia sunt respinşi de ceilalţi copii, sunt ironizaţi, nu sunt integraţi în grupul de joacă. Consecinţele pe termen lung a dezvoltării precare a acestei competenţe se reflectă în planul învăţării (reuşite şcolare slabe), în planul emoţional (anxietate, depresie), în planul adaptării sociale (abandon şcolar, delicvenţă juvenilă, consum de substanţe etc.).
Ce reprezintă o practică bună?
O “bună practică” poate fi definită:
O bună practică este o experiență în legătură cu care există dovezi că funcţionează bine şi că produce rezultate bune, ceea ce o recomandă ca model.
Criteriile de identificare a bunelor practici
Următorul set de criterii a stat la baza identificării bunelor practici privind participarea comunităţii, familiei/ a părinţilor la parteneriatul educativ cu şcoala (adaptat după Hancock, J. 2003. Scaling-up for increased impact of development practice: Issues and options in support of the implementation of the World Bank's Rural Strategy. Rural Strategy Working Paper, World Bank, Washington D.C.). Cele șapte criterii sunt utilizate ca o listă de control pentru bune practici:
✔ Eficiența și succesul înregistrat:
Practica se dovedește a fi relevantă și cea mai eficientă cale de a atinge un obiectiv specific. Aceasta a fost adoptată cu succes și s-au înregistrat a avut efecte positive asupra persoanelor și comunităților.
✔ Sustenabilitate socială, de mediu și economică:
Practica răspunde nevoilor esențiale în special ale persoanelor și comunităților defavorizate, fără a amenința capacitatea acestora de a răspunde nevoilor lor viitoare.
✔ Respectarea nevoilor de gen:
Practica are în vedere implicarea și respectarea genurilor și contribuie la îmbunătățirea calității vieții tuturor persoanelor.
✔ Fezabilă tehnic:
Practica este ușor de învățat și de aplicat din punct de vedere tehnic.
✔ Este participativă:
Abordarea participativă este esențială pentru asumarea de către fiecare a deciziilor și acțiunilor.
✔ Poate fi replicată și adaptată:
Practica are potențial de replicare și adaptare la obiective similare, în diferite situații.
✔ Reduce riscurile în situații de criză:
Practica își aduce contribuția la o bună gestionare a situațiilor de criză și la dezvoltarea rezilienței.
Realitatea şi dinamica vieţii sociale, economice, culturale, precum şi noile provocări ale lumii contemporane au impus ample schimbări în proiectarea şi implementarea politicilor şi strategiilor educaţionale din majoritatea statelor lumii. Pe fundalul acestor schimbări problematica incluziunii/integrării şcolare a copiilor cu cerinţe speciale sau a copiilor aflaţi în situaţie de risc a devenit un domeniu prioritar de acţiune pentru specialişti din domeniul învăţământului.
O verigă distinctă în sistemul de integrare a copiilor cu cerinţe educative speciale (CES) este, întâi de toate, pregătirea specială a cadrelor didactice, însuşirea de către aceştia a strategiilor educaţionale, cunoaşterea particularităţilor de dezvoltare a acestor copii.
Pentru cadrele didactice din şcolile integratoare/incluzive, implicaţiile majore se structurează pe următoarele direcţii principale:
– dezvoltarea gândirii profesionale aprofundate;
– autoperfecţionarea sistematică prin valorificarea datelor ştiinţifice şi a experienţei avansate;
– cunoaşterea particularităţilor psihofiziologice ale copiilor cu cerinţe educative speciale şi a metodelor de instruire/educare corecţională a acestora;
Cuvântul AUTISM provine din limba greacă, "autos", însemnând "sine" sau "eul propriu" și a fost introdus în psihiatrie în anul 1911 de către psihologul E. Bleurer.
Autismul este o tulburare de dezvoltare considerată drept una dintre cele mai severe tulburări neuropsihiatrice ale copilăriei. Autismul este tulburarea centrală din cadrul unui întreg spectru de tulburări de dezvoltare, cunoscut sub numele de spectrul tulburărilor autismului/autiste sau de tulburări pervazive de dezvoltare.
Aceste tulburări prezintă o largă varietate de manifestări, presupuse a fi rezultatul unor disfunctionalități de dezvoltare ale sistemului nervos central sau genetice. Cauzele specifice sunt încă necunoscute.
Din anul 2013, DSM-5 (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders) și-a schimbat raportarea la acest termen, iar afecțiunile care înainte se numeau generic Tulburări Pervazive de Dezvoltare se numesc acum Tulburări
de Spectru Autist (TSA).
Citește mai mult: STRATEGII DE INTEGRARE EDUCAȚIONALĂ A COPIILOR CU TSA
Ce reprezintă o practică bună?
O “bună practică” poate fi definită:
O bună practică este o experiență în legătură cu care există dovezi că funcţionează bine şi că produce rezultate bune, ceea ce o recomandă ca model.
Criteriile de identificare a bunelor practici
Următorul set de criterii a stat la baza identificării bunelor practici privind participarea comunităţii, familiei/ a părinţilor la parteneriatul educativ cu şcoala (adaptat după Hancock, J. 2003. Scaling-up for increased impact of development practice: Issues and options in support of the implementation of the World Bank's Rural Strategy. Rural Strategy Working Paper, World Bank, Washington D.C.). Cele șapte criterii sunt utilizate ca o listă de control pentru bune practici: